Full Text - Analele Universitatii din Craiova. Istorie

Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, Anul XV, Nr. 2(18)/2010
împreună cu glasul de aramă al trâmbiţei vitejeşti a oştirilor ţării”. Iar, generalul
Băbeanu, comandant al Corpului 5 de Armată afirma că era indiscutabilă
„importanţa religiei în viaţa unei naţiuni” 1 .
Pregătirea sufletească şi ridicarea moralului militarilor de către preoţi
s-au făcut sub variate forme. În primul rând au fost sfinţite steagurile
regimentelor şi s-au rostit „rugăciuni menite să întărească cu vitejie oştirea”.
Atunci când, în campania din 1913, oştirea a fost mobilizată, ea a trecut
Dunărea însoţită de numeroşi preoţi militari, numiţi la fiecare trupă şi integraţi
în armată. Aceşti preoţi aveau să împărtăşească condiţiile traiului în tranşee al
soldaţilor, pericolelor de pe front şi epidemiile cauzate de lipsuri şi boli. În
afara rolului lor de confesori religioşi, ei au fost în acelaşi timp şi infirmieri,
îngrijind răniţii şi bolnavii în spitale, în barăci, în trenuri şi căruţe de ambulanţă.
Bineînţeles că aceste funcţii adoptate temporar de către preoţi, în paralel cu
formaţia religioasă de bază, au fost susţinute de valoarea lor de buni predicatori,
cu vădite aptitudini pastorale.
Între cei mai vrednici preoţi militari s-au remarcat preoţii D. Lungulescu
de la Corpul I Armată, C. Bobulescu de la Brigada 10 Cavalerie, C. Dinescu de
la Brigada 15 Infanterie, I. Cojan şi C. Posa de la Brigada 16 Infanterie 2 .
În colecţiile Muzeului Militar Central din Bucureşti se păstrează
imaginile unor preoţi militari şi participanţi la campania armatei române în
Bulgaria din vara anului 1913 3 .
Activitatea preoţilor de armată şi a călugărilor s-a axat în special, în
campania din Bulgaria, pe servicii aduse Crucii Roşii şi Ambulanţei militare
pentru stăvilirea unei puternice epidemii de holeră, ce a afectat ostaşii şi
populaţia civilă.
În opinia doctorului Victor Babeş, exprimată într-o comunicare despre
Holeră în armata română de ocupaţiune şi în ţară, susţinută la 1 noiembrie
1913, la Academia Română, primele cazuri de holeră s-au ivit în taberele de la
Fernandoso – Bulgaria –, unde soldaţii români au venit în contact cu populaţia
civilă infectată, şi Vrata, unde molima bântuise în tot timpul iernii şi primăverii
precedente. Focarul principal avea să fie în localitatea Orhania, unde îşi
stabilise sediul Comandamentul Corpului I al Armatei române. Omul politic
Constantin Argetoianu se înrolase voluntar (având grad de căpitan medic de
rezervă), descriind situaţia respectivă în memoriile sale. Localitatea a fost însă
1
Ion Bianu, Scrisoare din 1 decembrie 1912, în vol. Pregătiri sufleteşti…, p. 21; Adresa nr.
4002 din 1 decembrie 1912 a Comandantului Corpului 5 Armată, în vol. Pregătiri sufleteşti....,
p. 21-22; Ilie Manole, Preoţii şi oştirea…, p. 58.
2
Gabriel Pârvu, Mobilizarea – 1913. Pornirea la război a Regimentului XIII „Ştefan cel
Mare”, în Pregătiri sufleteşti…, p. 27; 97-99; Ilie Manole, Preoţii şi oştirea..., p. 59-60.
3
Gheorghe Brătescu, Paul Cernovodeanu, Biciul holerei pe pământ românesc. O calamitate a
vremurilor moderne, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, p. 388-389.
148