Full Text - Analele Universitatii din Craiova. Istorie

Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, Anul XV, Nr. 2(18)/2010
militar, având la el geanta cu cele trebuincioase, să parcurgă pe jos distanţe cât
mai mari, alături de trupă. Atunci când un soldat cădea în marş, medicul şi
preotul trebuiau să-i fie alături, spre ajutor şi mângâiere.
În timpul luptei, preotul militar trebuia să se afle la postul de ajutor
regimentar, alături de medic. Era recomandabil, dacă împrejurările permiteau ca
înaintea luptei să se săvârşească un serviciu religios şi să se dea binecuvântare
trupei de către preot. În situaţii de forţă majoră şi încurajare directă prin
exemplul preotului, acesta pornea cu regimentul, având epitrahilul la piept,
crucea în mâna dreaptă, toiagul în cea stângă şi geanta cu cele trebuincioase
după gât. Geanta „indispensabilă” preotului se deosebea de cele ofiţereşti sau
funcţionăreşti, având pe laturi câte o cruce vizibilă. În ea se aflau la îndemână,
în despărţituri anume epitrahilul, cutiuţa de argint cu Sfânta împărtăşanie,
Crucea, Agheasmatarul şi Panachida, linguriţa şi o sticluţă cu vin, o farfurie de
metal, o sticluţă cu spirt şi chibrituri, necesare dezinfectării linguriţei. Se mai
afla şi un pachet individual de pansament şi un carnet personal special (tip
agenda de azi), pentru notarea deceselor în orice împrejurări.
La trăsura de bagaje, într-un cufăr mai mic, preotul mai avea o lădiţă
portativă, prevăzută de asemenea cu o cruce vizibilă, în care se aflau veşmintele
sacerdotale complete, cărţile de ritual, lumânări, tămâie, cădelniţă, pămătuful de
busuioc şi un castronel pentru agheasmă şi cădelniţă. Când trupa pornea la
asalt, preotul trebuia să se afle în preajma drapelului, căutând ca prin poziţia şi
îndemnul său să ridice curajul şi să întărească în cel mai înalt grad moralul şi
puterea sufletească a soldaţilor.
După luptă, prima grijă a preotului militar era căutarea şi mângâierea
răniţilor. În acest caz, el trebuia să se afle la postul de ajutor regimentar, unde
erau aduşi răniţii, căutând ca prin cuvinte să le aline durerile sufleteşti, aşa cum
medicul le alina pe cele trupeşti. Nicăieri preotul nu era mai bine văzut în rolul
lui, decât la căpătâiul celor răniţi şi suferinzi 1 .
Preoţii repartizaţi la spitale trebuiau să-i viziteze pe bolnavi, printre care
se găseau şi din aceia ce doreau şi o asistenţă religioasă, ei mergând astfel la
patul lor şi rostindu-le cuvinte de alinare. Tot aici, în momentele de linişte,
preoţii oficiau duminica sfinţirea apei, seara Paraclis sau Acatist, alternativ cu
citanii spunând şi rugăciuni de însănătoşire. O dată cu aceste rugăciuni, preoţii,
pentru a le îndepărta răniţilor gândurile de la rănile lor, le puteau citi şi despre
viaţa şi minunile Sfinţilor.
Titlul III al Instrucţiunilor se referea la ţinuta, drepturile şi disciplina
preoţilor, în timp de război. În momentul în care se prezenta la unitatea la care
era repartizat, preotul aducea cu el îmbrăcămintea şi încălţămintea necesare,
atât pentru timp de vară, cât şi pentru timp de iarnă. Dacă nu purta anume
1 Ibidem, p. 16-18.
155