Full Text - Analele Universitatii din Craiova. Istorie

Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, Anul XV, Nr. 2(18)/2010
(stat tampon) în calea expansiunii ruse spre Balcani reprezintă factori palpabili
luaţi în consideraţie atât la Berlin, cât şi la Viena 1 .
Vizitele întreprinse de premierul I.C. Brătianu şi, apoi, de perechea
regală la Berlin şi Viena (august 1880), aveau să contribuie la o mai mare
apropiere de Puterile Centrale. O demonstrează nu numai primirea distinsă şi
cordială, care putea fi privită până la urmă ca o formă de ceremonial, ci şi
atitudinea mai mult decât amicală a Împăratului Franz-Iosef, care îi va
încredinţa lui Carol I comanda Regimentului nr. 6 Infanterie din Pesta, precum
şi familiaritatea cu care Împăratul Wilhelm I i-a tratat pe oaspeţii români,
oferindu-i, la rândul său, Regelui României onoarea de a fi numit Şef al
Regimentului nr. 9 de dragoni din Metz 2 . Pe aceeaşi linie se înscrie şi
bunăvoinţa manifestată de cercurile diplomatice de la Wilhelmstrasse şi
Ballhausplatz referitor la reglementarea succesiunii dinastice, moştenitorul
Tronului României fiind desemnat Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol I,
precum şi poziţia favorabilă recunoaşterii Regatului, chiar dacă în această din
ultimă privinţă, diplomaţia vieneză manifesta anumite suspiciuni 3 .
Dincolo de aceste manifestări de simpatie şi de evoluţia evenimentelor
pe scena politică internaţională, atent urmărite la Bucureşti, orientarea
guvernanţilor şi a Regelui Carol I spre o alianţă cu Puterile Centrale nu mai
poate fi explicată simplist, doar din raţiuni dinastice sau rusofobe. Aşa cum am
putut observa anterior, iniţiativa atragerii României de partea Puterilor Centrale
aparţinuse Berlinului şi Vienei, oamenii politici români manifestând destule
rezerve faţă de posibilitatea încheierii unei alianţe, atât de teama unei reacţii a
Rusiei, cât şi ca urmare a poziţiei Austro-Ungariei în „problema Dunării” 4 . Pe
de altă parte, dorinţa unei orientări a politicii noastre externe spre Puterile
Centrale se manifestase la nivelul unei părţi a elitei politice româneşti, cu
deosebire în rândul acelora care îşi desăvârşiseră educaţia şi studiile în centrele
universitare germane şi austriece (D.A. Sturdza, Titu Maiorescu 5 , P.P. Carp,
Ioan Bălăceanu, Gheorghe Vârnav-Liteanu, Alexandru Beldiman ş.a.), după
cum, în mod aparent surprinzător, chiar elita politică transilvăneană agrea o
astfel de orientare filogermană, ca modalitate de contracarare a presiunilor
Budapestei, şi, într-o oarecare măsură, din loialitate faţă de Împăratul de la
1
Corneliu Mihail Lungu, Relaţiile româno-austro-ungare, 1875-1900, Bucureşti, Editura Silex,
2002, p. 110.
2
Memoriile Regelui Carol I, vol. IV, p. 340-348.
3
Teodor Pavel, op. cit., p. 216; Corneliu Mihail Lungu, op. cit., p. 95-96.
4
Teodor Pavel, op. cit., p. 221.
5
Omul politic junimist demonstra, într-un articol apărut în „Deutsche Revue” (din ianuarie
1881) şi preluat de presa românească, faptul că poziţia geografică a României o obliga practic
să intre în sfera de influenţă a Rusiei sau Austro-Ungariei, de preferat fiind această ultimă
alternativă; vezi „Românul”, an XXV, 15 ianuarie 1881.
141