Full Text - Analele Universitatii din Craiova. Istorie

Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, Anul XV, Nr. 2(18)/2010
de la sfârşitul lui iunie 1940, atunci când URSS anexase părţi din trupul
Moldovei istorice, precum şi amputarea nord-vestului Transilvaniei, de la
sfârşitul lui august 1940, de către Ungaria regimului Horthy. Cu cât
evenimentele se precipitau, cu atât nesiguranţa, neliniştea, teama se amplificau,
iar oamenii îşi doreau cu ardoare să retrăiască zilele liniştite de altădată.
Din această perspectivă, analiza personalităţii şi implicit a guvernării lui
Ion Antonescu este esenţială pentru înţelegerea spiritului epocii.Deşi s-a
autodefinit mereu drept un ostaş, Antonescu a gândit la o reorganizare din
temelii a structurilor statului român, chiar în condiţiile tragice ale unui război
mondial.
Ca şi mareşalul Pétain în Franţa, dar cu mult mai mare energie, Ion
Antonescu s-a pronunţat continuu despre moralitate, sobrietate, patriotism şi
jertfă, România la care visa conturându-se ca un stat al ordinii şi disciplinei, de
inspiraţie militară, cu oameni energici, viteji, cinstiţi, supuşi directivelor sale.
Percepţia mareşalului despre istoria poporului său era una exclusiv romantică şi
eroică, românii fiind definiţi drept cel mai glorios neam din regiunea Dunării şi
a Balcanilor, înfruntând secolele în lupte aproape continue, împotriva unei
diversităţi de năvălitori. Insulă de latinitate creştină, bastion al Occidentului, cu
pieptul îndreptat spre răsăritul ameninţător-leagăn al invaziilor barbare, neamul
românesc trebuia să-şi redobândească dreptatea în faţa lui Dumnezeu şi a
istoriei, prin reintegrarea nord-vestului Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de
Nord şi a Ţinutului Herţa. Pentru Ion Antonescu, Transilvania a reprezentat
până la sfârşitul vieţii lui, o adevărată icoană sufletească. În 1941, apărea la
Bucureşti un excelent volum documentar intitulat „Transilvania sub maghiari şi
români”, autor fiind Vasile M.Theodorescu. La pagina 226 a lucrării, un pasaj
ilustrează parcă nădejdea intimă a lui Antonescu însuşi:
„Reprezentanţii marilor puteri care au constituit Tribunalul arbitral de
la Viena au fost şi de această dată induşi în eroare. Ca de atâtea ori, de altfel,
în trecut şi cum nu vor întârzia să vadă în viitor...
Dar... dacă în adevăr hotărârile arbitrale – chiar atunci când se
fundează pe o eroare profundă- nu sunt susceptibile de apel şi prin consecinţă
sunt primitoare de o imediată şi fără murmur executare, nu mai puţin adevărat
este însă că ele rămân supuse retractării, contra lor subzistând, cum
mărturisesc şi proclamă regulile de drept şi de jurisprudenţă ale tuturor
popoarelor, calea de atac a revizuirii”.
Fără a fi fost un admirator al naţional-socialismului, mareşalul a preţuit
capacitatea de organizare şi potenţialul economico-militar reprezentat în epocă
de către Germania nazistă, în care a văzut nu numai prima putere armată a
continentului european, ci şi singurul stat care garantase configuraţia teritorială
a României după 1940. Antonescu ajunsese să se ofere pe sine drept exemplu
de reuşită personală şi socială, în numeroasele discuţii şi reuniuni avute cu
224