Full Text - Analele Universitatii din Craiova. Istorie

Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, Anul XV, Nr. 2(18)/2010
Formio 1 (1797), Napoleon Bonaparte va întemeia Republica Cisalpină şi
Republica Ligură 2 , Austria recunoscând noua realitate geopolitică în Italia prin
pacea de la Lunéville (1801) 3 .
După ce la 23 ianuarie 1799 armata franceză comandată de generalul
Jean Antoine Championnet ocupa Neapole, lua fiinţă Republica
Parthenopeană 4 . Încheierea tratatului de pace de la Tolentino (1797) între
Napoleon şi Papa Pius al VI-lea, când ultimul va renunţa la pretenţiile asupra
Avignonului şi va fi exilat, va fi urmată de acordarea de către Napoleon, fiului
său, încă de la naştere, în 1811, a titlului de rege al Romei 5 . Totodată, a oferit
titluri nobiliare şi de conducere ale stătuleţelor italiene multora din rudele şi
mareşalii săi, însă creaţia sa va dispărea după Congresul de la Viena (1815) 6 .
Cancelarul Austriei, Klemens von Metternich, un stâlp al
reacţionarismului devenit politică europeană după Congresul de la Viena obişnuia
să spună că Italia „era o noţiune geografică” 7 , formulă cinică, prin care arăta de
fapt că Italia dezbinată era pe placul marilor puteri, în special al Austriei.
Unificarea Italiei, este un proces care a început odată cu venirea la tron, la
23 martie 1848 a regelui Vittorio Emanuelle II. Acesta, ajutat de primul ministru
Camillo Benso di Cavour şi de Giuseppe Garibaldi, a iniţiat implicarea statului
său în politica europeană 8 . În 1860, Parma, Toscana, Romagna şi Modena au
aderat la Regatul Sardiniei, în timp ce Nisa şi Savoia au hotărât prin referendum
să intre în componenţa Franţei. După ce Giuseppe Garibaldi, a reuşit cucerirea
Siciliei şi Italiei de Sud, la 17 martie 1861 s-a proclamat Regatul Italiei, fapt
primit cu mare bucurie de guvernul de la Bucureşti, care vedea în Italia un model
demn de urmat pentru realizarea propriilor deziderate politice 9 .
După participarea la Războiul Crimeii, împăratul Franţei, Napoleon III
va sprijini Italia în lupta cu Austria, fapt ce a dus la obţinerea Lombardiei şi
Veneţiei, în 1866.
1 Ibidem, p. 282; vezi şi Luigi Salvatorelli, Sommario della Storia d’Italia dai tempi preistorici
ai nostri giorni, seconda edizione migliorata e accresciuta, Torino, Giulio Einaudi Editore,
1939, p. 514.
2 Ibidem.
3 M.A. Thiers, Histoire du Consulat et de L’Empire, tome deuxième, Paris, Paulin, 1845, p. 288-302.
4 Luigi Salvatorelli, op. cit., p. 515-516.
5 Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti,
Editura Academiei, 1986, p. 224.
6 Gheorghe Cliveti, Concertul European. Un experiment în relaţiile internaţionale din secolul
XX, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 121.
7 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare, se va cita A.N.I.C.), fond Dimitrie Ghica,
dosar nr. 90/1860, f. 1.
8 Giuliano Procacci, op. cit., p. 329.
9 Ionuţ Şerban, Constituirea Regatului Italiei şi recunoaşterea regelui Sardiniei Victor Emanuel
al II-lea ca rege al Italiei, în vol. Istorie şi Societate, IV, coordonatori Gh. Buzatu, Marusia
Cîrstea, George Rotaru, Rm. Vâlcea, Editura Rottarymond, 2006, p. 173-186.
317