Full Text - Analele Universitatii din Craiova. Istorie

Analele Universităţii din Craiova, Seria Istorie, Anul XV, Nr. 2(18)/2010
Comitetului de Ajutor al Românilor, instituţie ce îndeplinea astfel rolul de
reprezentanţă legală a guvernului românesc în exil 1 .
Autorităţile spaniole au avut o atitudine ambiguă faţă de aceste
frământări, tolerând funcţionarea ambelor „reprezentanţe” şi stimulând astfel
divizarea comunităţii româneşti.
În fapt, recunoaşterea „Legaţiei Regale a României la Madrid” se datora
intervenţiilor grupului legionar, întreprinse direct pe lângă generalul Franco, cu
ocazia vizitei Principelui Nicolae 2 în Spania, la începutul lunii iunie 1950.
Pe lângă prerogativele diplomatice asumate cu de la sine putere, Nicolae
Dimitrescu avea totodată atitudini politice care vizau toată emigraţia
românească din Spania. Acest lucru s-a manifestat cu prilejul vizitei Prinţului
Nicolae, pe care N. Dimitrescu l-a primit la frontieră, însoţit de Mihail Sturdza,
fost ministru de externe în guvernul legionar Horia Sima.
Principele Nicolae a fost primit în audienţă de generalul Francisco
Franco, şeful statului spaniol, şi de Martin Artajo, ministrul de externe. La
audienţă au participat Mihail Sturdza şi Nicolae Dimitrescu. Într-o conferinţă de
presă organizată de N. Dimitrescu, prinţul a făcut o serie de declaraţii spunând,
printre altele, că el aprecia inutilă crearea unui guvern în exil, contestând practic
Comitetul Naţional Român, organism considerat totuşi de majoritatea românilor
ca fiind guvernul român în exil. În mod abil, s-a dat impresia că Principele
Nicolae a venit în numele Regelui Mihai I pentru a justifica public decizia
Guvernului spaniol, care, la scurt timp după această vizită, a recunoscut de
facto „LEGAŢIA REGALĂ A ROMÂNIEI LA MADRID”, condusă de
Nicolae Dimitrescu.
Aceste acţiuni erau susţinute de fostul ambasador al Spaniei în România,
în perioada războiului civil spaniol, Pedro Prat y Soutzo, marchiz de
1
A.M.A.E., dosar nr. R3028, nenumerotat.
2
Alteţa Sa Regală Nicolae, Principe al României, Principe de Hohenzollern, era cel de-al doilea
fiul al Regelui Ferdinand I şi al Reginei Maria (n. 15 august 1903, Sinaia – d. 9 iunie 1978,
Lausanne), fratele mai mic al Regelui Carol al II-lea şi unchi, după tată, al Majestăţii Sale
Regale Mihai I al României. El şi-a petrecut întreaga existenţă în umbra Coroanei Regale a
României, jucând un rol mai activ doar între anii 1927 şi 1930, când a făcut parte din Consiliul
de Regenţă ce conducea ţara în locul Regelui minor Mihai I. Odată cu ascensiunea Mişcării
Legionare a devenit foarte apropiat de aceasta, intrând într-un conflict iremediabil cu fratele
său, Regele Carol al II-lea. Invocând o relaţie morganatică, un Consiliu de Coroană prezidat de
Regele Carol al II-lea, a stabilit, la 9 aprilie 1937, că Principele Nicolae „încetează de drept de a
mai face parte din familia domnitoare şi pierde toate drepturile şi prerogativele legate de această
calitate”. Suveranul l-a autorizat pe fratele său să poarte numele de Nicolae Brana, acesta
declarând în scris că avea să respecte decizia Consiliului de Coroană şi că urma să părăsească
România în termen de opt zile. Din partea guvernului urma să primească lunar suma de 500.000
lei. Principele Nicolae nu a mai revenit din exil, încercând să joace rolul unei posibile
alternative la conducerea României în perioada celui de-al doilea război mondial, fără a se
bucura însă de vreun succes din cauza relaţiilor strânse cu Mişcarea Legionară.
239