Descarcă revista în format PDF - idea

Szövetséges Tanácsköztársaság] (ca sæ-i redæm, pentru o datæ, numele
oficial greoi, dar ideologic corect) din 1919, el øi tovaræøii sæi priveau partidul
exact aøa cum Wittgenstein îøi privea începuturile filosofiei: ca pe
o scaræ pe care te urci ca sæ escaladezi zidul, dar pe care, odatæ ajuns
sus, o arunci. În „Comuna“ maghiaræ, aøa cum o numeau aderenflii ei
în momentul cuceririi puterii øi al fuziunii partidelor social-democrat øi
comunist, partidul de scurtæ duratæ (în vîrstæ de jumætate de an) a fost,
practic, dizolvat, locul sæu fiind luat de consiliile muncitorilor. Chiar øi Armata
Roøie maghiaræ era organizatæ în conformitate cu sindicatele de
ramuræ: exista o divizie a metalurgiøtilor, o divizie a pantofarilor, øi aøa
mai departe, toate extrem de eficiente, singurul succesor imaginabil al
armatei regale desfiinflate. Prima generaflie de comuniøti maghiari credea
cæ cea care trebuia sæ guverneze era comunitatea proletaræ ca atare,
nu un grup conspirativ elitist de militanfli fanatici.
„Comuna“ maghiaræ a fost, færæ urmæ de-ndoialæ, o dictaturæ duræ, dar
o dictaturæ exercitatæ, mæcar în parte, de organisme ale unei democraflii
directe, nonreprezentative. Organele centrale cuprindeau delegafli cu mandat
impératif [mandat imperativ], susceptibili de revocare, øi proceduri
nemanipulate de organizaflii politice inexistente, ci doar de haos. Dupæ
înfrîngerea din august 1919, exilaflii øi emigranflii, cîntærind cauzele eøecului
lor, au crezut cæ principalul motiv a fost, probabil, absenfla unui veritabil
partid boløevic de tip leninist. Comuniøtii maghiari erau luxemburgiøti
sau adepfli ai celui mai mare gînditor marxist maghiar al epocii, Ervin Szabó
– care a murit chiar înainte de revoluflie –, øi care se-ntîmpla sæ fie un
anarhosindicalist. Aceøtia, inclusiv Lukács, au fæcut cunoøtinflæ cu opera lui
Lenin, Zinoviev, Buharin øi Troflki øi cu experienfla rusæ ca atare abia în exil.
Lukács øi-a rescris cîteva dintre extraordinarele sale eseuri din 1918–’19
la Viena, dupæ cædere, ca sæ marcheze schimbarea necesaræ din gîndirea
sa. Geschichte und Klassenbewußtsein [Istorie øi conøtiinflæ de clasæ], din
1923, este în mare mæsuræ o prezentare a acestei schimbæri; atunci cînd
argumenteazæ împotriva Rosei Luxemburg øi a ultrastîngiøtilor, el argumenteazæ
în parte contra lui însuøi. (Versiunile originale maghiare sînt
netraduse.) Studiul sæu crucial referitor la problema partidului, destul de
neglijat în ultima vreme (Lukács, 295–342), prezintæ ideea politicæ inovatoare
a boløevismului în toatæ îndræzneala ei scandaloasæ. Lukács scrie:
„Organizaflia este forma de mediere între teorie øi practicæ. Øi, ca
în orice relaflie dialecticæ, termenii relafliei capætæ concretefle øi realitate
numai în aceastæ mediere øi în virtutea ei […] Orice tendinflæ
«teoreticæ» sau conflict de opinii trebuie sæ dezvolte imediat o pîrghie
organizaflionalæ, dacæ este sæ se ridice peste nivelul purei teorii
sau al opiniei abstracte, adicæ dacæ are într-adevær intenflia sæ indice
calea spre propria ei realizare în practicæ. Totuøi, ar fi o eroare sæ
presupunem cæ fiecare instanflæ de acfliune organizatæ poate sæ
constituie un indiciu real øi de încredere al validitæflii unor opinii contradictorii
sau chiar al compatibilitæflii sau incompatibilitæflii lor […] Ea
trebuie sæ posede o funcflie în cadrul unui proces istoric, iar rolul ei
de mediere între trecut øi viitor trebuie sæ fie înfleles. Cu toate acestea,
o analizæ care ar vedea o acfliune organizatæ în termenii unei
lecflii pe care o confline pentru viitor […] vede problema în termeni
de organizare […] Aceastæ analizæ cautæ determinanflii esenfliali care
conecteazæ teoria øi practica“ (pp. 299–300).
Aceastæ transformare violentæ a ideii („teorie“) în acfliune („practicæ“)
depinde de natura istoriei în care acflioneazæ øi de agentul care o executæ
sau care o suportæ. „Dacæ proletariatul nu vrea sæ împærtæøesascæ
soarta burgheziei øi sæ piaræ mizerabil øi ruøinos în chinurile morflii capitalismului,
trebuie sæ îndeplineascæ aceastæ sarcinæ, într-un mod pe deplin
conøtient“ (p. 314).
În timpul marelui val revoluflionar dintre 1917 øi 1923 øi mai tîrziu, dupæ
refluxul mareelor comuniste, Lukács øi tovaræøii sæi au realizat cæ edificarea
realæ a unei societæfli socialiste sau comuniste ieøea din discuflie. Unii, cum
ar fi Karl Korsch øi Anton Pannekoek, au optat pentru „o revoluflie în
revoluflie“, în timp ce leniniøtii – Lukács, Bloch, Brecht – au optat pentru
construirea unei „biserici“ revoluflionar-filosofice, Partidul (o paralelæ
remarcatæ øi elaboratæ de Alain Badiou în magnifica sa carte despre
Apostolul Pavel 1 ), destinat sæ reprezinte invarianta comunistæ øi adeværata
doctrinæ întotdeauna aplicate la realitate (la realitatea foarte nefericitæ
a statului capitalist øi a campaniilor de modernizare, care nu urmæresc decît
o continuæ reificare, fiind ele însele reificate); revoluflia permanentæ a lui
Troflki îøi are pandantul în practica filosoficæ permanentæ a lui Lukács:
„Lupta Partidului Comunist are în centrul ei conøtiinfla de clasæ a proletariatului.
Separarea lui organizaflionalæ în raport cu clasa nu înseamnæ,
în acest caz, cæ el doreøte sæ se lupte pentru interesele acesteia,
în numele ei øi în locul ei. […] Procesul revolufliei este […] sinonim
cu procesul dezvoltærii conøtiinflei clasei proletare. Faptul cæ organizaflia
Partidului Comunist se detaøeazæ de marea masæ a clasei este el însuøi
o funcflie a stratificærii conøtiinflei în interiorul clasei […] Partidul
Comunist trebuie sæ existe ca o organizaflie independentæ pentru ca
proletariatul sæ fie în mæsuræ sæ vadæ cæ propria sa conøtiinflæ de clasæ
a primit o formæ istoricæ […], astfel încît întreaga clasæ sæ poatæ
deveni pe deplin conøtientæ de propria ei existenflæ ca o clasæ“ (p. 326).
Acesta este secretul celebrei „conøtiinfle atribuite“ (conøtiinfla filosofic
corectæ a clasei muncitoare, pe care aceasta nu o are în mod empiric).
Sufletul conøtiinflei atribuite este posedat de un corp: Partidul. „Forma
istoricæ“ a conøtiinflei de clasæ dezvoltæ o „pîrghie organizaflionalæ“: iar
aceasta este, desigur, o consecinflæ a eøecului total al Revolufliei din Octombrie.
Societatea postrevoluflionaræ øi, în anumite puncte esenfliale,
contrarevoluflionaræ trebuie sæ fie guvernatæ à contre-courant øi à contre-coeur
[contra curentului øi împotriva voinflei] de Partidul care se presupune
cæ ræmîne neschimbat, adicæ revoluflionar, în timpul asediului
dinæuntru øi din afaræ.
Aceastæ poziflie este rezumatæ de una dintre cele mai strælucite minfli ale
generafliei de la 1968 astfel:
„Partidul Comunist funcflioneazæ ca o volonté générale [voinflæ generalæ]
nonempiricæ, o conøtiinflæ absolutæ care se formeazæ prin
autodisciplina voluntaræ a unor indivizi empirici. Partidul Comunist
este o volonté générale nonempiricæ a proletariatului læmurit cu
privire la sine însuøi, nu este un subiect transcendental care ar prezenta
[darstellt] totalitatea indivizilor sæi empirici voluntar disciplinafli
– dar este nonempiric în sine […]“ (Krahl, p. 181).
156