Descarcă revista în format PDF - idea

de metri pætrafli, pe o perioadæ de pînæ la trei luni. Pînæ acum s-au perindat artiøti cu
diferite preocupæri, precum Robert Fekete øi Sergiu Toma din Cluj, Aline Cautis (Chicago),
Cristiana Palandri (Florenfla). Paradoxal e cum, în totalæ lipsæ de fonduri, acest
spafliu funcflioneazæ: færæ pretenflii øi aproape într-un anonimat fructuos.
Cineva mæ întreba cum aø descrie atmosfera din Fabricæ øi am ræspuns, pe jumætate
în glumæ, desigur, cæ mæ simt ca în timpul studenfliei; chiar mai bine, fiindcæ lipsesc
profesorii øi examenele. Contactul zilnic cu colegii devenifli øi vecini reduce, în chip
firesc, øi nu neapærat programatic, izolarea cotidianæ (altminteri absolut fireascæ øi
ea) a fiecæruia øi creeazæ astfel un mediu de sociabilitate care, oricît de palid, nu poate
sæ nu funcflioneze øi ca o cutie de rezonanflæ pentru zgomotul de fond al societæflii
în ansamblu.
Fenomenul constituirii acestui spafliu de multiple intersecflii socio-artistice øi interfefle
culturale poate cæ ar putea fi explicat în termenii unui dispozitiv de resuscitare a corpului
paralitic al vieflii artistice organizate. În cazul particular al scenei artistice clujene
(situaflia mi se pare caracteristicæ zonelor postcomuniste în general, dar m-aø limita
aici doar la oraøul unde træiesc), metafora øi-ar avea referentul în eøecurile, consumate
pînæ la urmæ øi individual, ale unei generaflii de artiøti de dupæ ’89, generaflie
obligatæ de context sæ se autodizolve în enormul øi informul hæfliø al subzistenflei, ceea
ce a dus la ruperea legæturii cu experimentul. Aici mæ refer la faptul cæ, trebuind sæ
subziste, soluflia alternativæ a fost mularea pe realitæflile pieflei – nu neapærat de artæ,
ci chiar øi a forflei de muncæ. Øi fie cæ nu au vrut sæ-øi compromitæ eventualele idealuri,
fie cæ n-au øtiut cum sæ-øi adapteze inteligenfla artisticæ dincolo de anumite orizonturi
încremenite, asta a dus la renunflare, la încetarea unei producflii artistice
relevante. Aceastæ generaflie a fost activæ la un moment dat, dar, vorba lui Dénes
Miklósi, parcæ a fost ræpusæ de o molimæ, prin inexistenfla, de la un moment dat încolo,
a unor instituflii care sæ medieze firesc între producflie øi public, ca sæ nu mai pomenim
de potenflialii colecflionari (privafli ori publici), ceea ce a sfîrøit prin a duce la
scufundarea ei în ignorare. (Cred cæ asta are legæturæ øi cu tæierea fondurilor Soros
pentru arta contemporanæ øi deøertul care a urmat, subit, în primii ani de dupæ aceea.)
De aceea, istoria artei româneøti a anilor ’90 parcæ lipseøte, ceea ce astæzi, cînd situaflia
a evoluat sensibil, a øi dat naøtere de altfel unui puternic curent de recuperare a acestei
generaflii. Nu zic cæ prin constituirea acestui spafliu alternativ øi a dinamicii pe care
el o face posibilæ toate problemele se rezolvæ sau cæ însæøi apariflia lui (de la un punct
încolo „inexplicabilæ“, paradoxalæ, aøa cum am cæutat deja sæ sugerez) are o legæturæ
cauzalæ directæ cu insuficienflele ori precaritæflile care continuæ sæ greveze asupra
perspectivelor unui viitor „înfloritor“ pentru scena clujeanæ. Dar existenfla acestui
loc de viaflæ øi de producflie readuce ceva din romantismul pierdut al unei etape inaugurale,
entuziasm iremediabil pierdut, de exemplu, prin noua evoluflie a universitæflii
de artæ, atunci cînd ea s-a transformat într-un nou fel de instituflie formativæ, al cærei
scop e fabricarea de „artiøti cu diplomæ”, pe bandæ rulantæ.
Ion Dumitrescu & Florin Flueraø
Cutting the theatre structure in the Postspectacle trilogy performance, video still,
2010, courtesy: the artists and Colectiv A
Delir în doi în trei în cîfli vrei (Frenzy for Two or More) by Eugène Ionesco,
directed by Mihaela Panainte, Sala Micæ, courtesy and photo: Grupa Micæ
64