Descarcă revista în format PDF - idea

le Moderne din Paris, în 1925, dar niciodatæ realizat în realitate. Designul clubului
avea menirea de a crea un spafliu educativ, unde muncitorii aveau posibilitatea de
a se angaja activ øi productiv în experienfle estetice øi dezbateri politice. În mod similar,
Film Club Module e centrat în jurul activitæflilor de grup, cum ar fi vizionarea filmelor,
participarea la discuflii øi lecturi. Pentru Chto Delat, o arhitecturæ ca aceasta încorporeazæ
o funcflie dublæ, în egalæ mæsuræ realæ øi simbolicæ. Ea serveøte ca un tip alternativ
de spafliu public, conceput pentru activitæfli în comun: nu un spafliu al predærii,
ci unul al învæflærii prin împærtæøire. De asemenea, ea are ca scop încurajarea unui
mod diferit de a experimenta timpul: nu ca un act al consumului egoist, ci ca o perioadæ
prelungitæ a angajamentului colectiv. Pe parcursul expozifliei de la ICA, Film
Club Module a fost într-adevær utilizat pentru o diversitate de activitæfli în comun: a
fost utilizat pentru un seminar, de 48 de ore, de conviefluire, organizat de grupul
socialist rus Vpered, a gæzduit „Noaptea Declarafliilor Furioase“, invitînd vizitatorii
sæ ocupe loc pe podium øi sæ-øi exprime pærerile asupra modalitæflii în care ar trebui
schimbatæ lumea artei, øi a dat posibilitatea grupurilor locale de a-øi organiza propriile
proiecflii øi activitæfli. Dorinfla celor de la Chto Delat de a crea o structuræ pentru
o træire diferitæ atît a timpului, cît øi a spafliului poate fi înfleleasæ în raport cu ceea
ce Svetlana Boym a definit ca un „proiect critic nefinalizat al modernitæflii, fundamentat
pe o înflelegere alternativæ a temporalitæflii“ 5 . Colectivul rus, ca øi mulfli alfli artiøti
contemporani øi grupuri politice, pare interesat sæ ducæ mai departe un astfel de
proiect neterminat, încercînd sæ configureze un mod diferit de experimentare a timpului:
un timp pentru reconsiderarea relafliei dintre evenimentele prezente øi trecute
øi refuzul colectiv de a træi prezentul ca o proiecflie cætre un viitor prefigurat.
„Ce-i de fæcut“ e o întrebare în douæ etape, unde acfliunea va fi posibilæ doar dupæ
ce se va fi gæsit un mod de existenflæ comunitaræ, dezvoltînd un cîmp al practicii intelectuale.
Comunitatea ce vine a lui Giorgio Agamben øi Comunitatea absentæ a lui
Jean-Luc Nancy sînt printre cele mai interesante texte care, în ultimele douæ decenii,
au încercat sæ defineascæ un nou mod de a træi în comun. Asemenea comunitæfli
noi sînt în mæsuræ sæ depæøeascæ definifliile identitare forjate lingvistic øi discordante,
prin refuzul de a se autodetermina în nofliuni de esenflæ universale. Atît pentru Nancy,
cît øi pentru Agamben, faptul de a-fi-în-comun nu e o „existenflæ comunæ“, o træsæturæ
împærtæøitæ de tofli membrii comunitæflii, ci rezidæ în ceea ce e împærtæøit de tofli
subiecflii: limbajul. Agamben defineøte o asemenea împærtæøire a existenflei în termeni
de comunicabilitate ca atare, ori „comunicabilitate færæ comunicare“, în vreme
ce Nancy se referæ la ea ca „literaturæ“, ori „comunicarea însæøi“. 6 Pentru Nancy,
crucial pentru comunitate e cæ „finitudinea trece «de» la unul «la» altul: aceastæ
trecere alcætuieøte împærtæøirea“, ca øi în cazul fragmentelor de discurs sau al textelor
scrise care circulæ prin întreruperi constante, reaproprieri, reformulæri. 7 În aceastæ
privinflæ, ideea de comunitate se îndepærteazæ atît de ideea de esenflæ, cît øi de
cea de locus (being-in) [a-fi-în], înspre nofliunea de a-fi-printre [being-among]. Ceea
ce a fost descris pînæ acum ca aspect educativ ori dialogic al muncii celor de la Chto
Delat poate fi interpretat, cu certitudine, în raport cu dorinfla membrilor de a-øi
negocia existenfla comunæ prin intermediul discufliei colective øi al medierii øi reformulærii
constante a ideilor fundamentale. Transgresînd conceptul de rizom, ei par
sæ împærtæøeascæ scopul unei existenfle nu atît ca organism în expansiune øi metamorfozare,
cît ca formæ de conversaflie în desfæøurare. Un asemenea aspect al colectivului
se materializeazæ prin texte, filme øi dezbateri publice øi e crucial pentru unul
dintre cele cinci videouri de pe monitor, ocupînd locul central din galerie: The Builders
(2005) [Constructorii]. Videoul face referiri explicite la pictura lui Victor Popkov, Constructorii
din Braflk, în care patru bærbafli øi o femeie sînt înfæfliøafli într-un moment
de repaus, în picioare sau aøezafli, în timp ce fumeazæ. Tabloul posedæ un realism
epic øi liric; cu toate acestea, oamenii reprezentafli sînt indivizi de rînd, îmbræcafli în
create a structure for a different fruition of time as well as space can
be read in relation to what Svetlana Boym has defined as an “unfinished
critical project of modernity, based on an alternative understanding
of temporality”. 5 The Russian collective, as many other
contemporary artists and political groups, seems interested in taking
forward such unfinished project attempting to shape a different
experience of time: a time for reconsidering the relation between
present and past events and collectively refute to live the present
as a projection towards an already shaped future.
“What is to be done” is a question in two-phases, where acting will
only be possible after having found a way of existing as a community,
developing a field for intellectual practice. Giorgio Agamben’s
The Coming Community and Jean-Luc Nancy’s The Inoperative
Community are among the most interesting texts that, in the past
two decades, have attempted to define a new type of communal living.
Such new communities are able to overcome linguistically forged
and divisive definitions of identities by refusing to define themselves
through universalistic notions of essence. For both Nancy and Agamben,
being-in-common is not a “common being”, a quality shared by
all parts of the community, but resides in what is shared by all individuals:
language. Agamben defines such shared being in terms of
communicability as such or “communicability without communication”,
while Nancy refers to it as “literature” or “communication
itself”. 6 For Nancy, central to the community is “the passage from
one to another, the sharing of one by the other”, as in the case of
fragments of discourse or written texts which circulate through continuous
interruptions, re-appropriations, reformulations. 7 In this
respect, the idea of community moves away from both the idea of
essence and the idea of locus (being-in), towards a notion of beingamong.
What has until now been described as the educational or
dialogical aspect of Chto Delat’s work can certainly be interpreted
in relation to the members’ desire to negotiate their common being
through collective discussion and the constant mediation and reformulation
of their core ideas. Going beyond the notion of the rhizome,
they seem to share the objective of existing not so much as
an expanding and mutating organism but as an ongoing form of
conversation. Such aspect of the collective materialises through their
written work, films and public debates, and is pivotal to one of the
five videos on monitor occupying the central space of the gallery:
The Builders (2005). The video makes explicit reference to Victor
Popkov’s painting The Builders of Bratsk (1961), in which four men
and a woman are portrayed in a moment of rest, standing or sitting
down smoking a cigarette. The painting is of an epic and lyrical realism,
and yet the people portrayed are common individuals, dressed
in their working cloths, visibly tired and pensive. Moreover, their
frontal and static poses and their intense gaze suggest that they are
consciously awaiting to step into a new era, which they understand
and can master. The video shows static images of members of Chto
Delat taking on poses and choreographing compositions reminiscent
of the one of the painting, while voices over comments on
Popkov’s work in relation to the nature and work of the collective.
Differently from the individuals portrayed in the painting, the members
of Chto Delat look at each other, play, establish physical
contact and constantly change their configurations and postures.
They talk about friendship, multidisciplinarity and the importance of
meeting again after a conflict, in order to seek a space for reconciliation
while continuing to express different and often contrasting opinions.
Through a broad array of fragments of speech and images,
The Builders successfully represents the idea of a community that
defines itself through the production of “literature” as a form of
shared knowledge, rather than via the definition of strict parameters
of action.
At the end of the gallery, overlooking it, a life-sized two-dimensional
reproduction of a monument embodies the epic stance of the collective
being. Partisan Monument (2009–10), is a collage of two images
of existing works from the early 1950s and brings together a statue
74