Descarcă revista în format PDF - idea

clujean – aøa cum avea sæ se dovedeascæ în mod constant (începînd chiar cu prezenfla
sa masivæ la deschiderea oficialæ din octombrie 2009) – pentru arta contemporanæ
în genere, incluzînd aici øi anumite genuri experimentale ale spectacolului
øi dansului contemporan, s-a suprapus lipsei inifliale a spafliilor dedicate acestui gen
de evenimente.
Odatæ cu ieftinirea chiriilor datoratæ crizei economice, mulfli artiøti, printre care øi
pictorul Radu Comøa øi galeristul Daria Pervain (Galeria Sabot), cæutînd spaflii de
atelier, respectiv de expunere, au descoperit oferta de închiriere a unor spaflii dezafectate
în clædirea fostei Fabrici de Pensule, actualmente în proprietate privatæ. Pentru
a se putea închiria un spafliu mai mare la un prefl mai mic, s-a încercat asocierea
cu alfli artiøti aflafli în aceeaøi situaflie, iar rumoarea s-a amplificat în aøa mæsuræ, încît
li s-au alæturat øi alte organizaflii care activau în oraø. Aøa s-a ajuns la crearea unei entitæfli
capabile în primul rînd sæ negocieze în numele membrilor ei cu proprietarii
imobilului. Desigur, asta a deschis øi oportunitatea pentru una sau alta dintre asociafliile
culturale rezidente sæ iniflieze proiecte artistice de animaflie culturalæ, atrægînd
astfel øi finanflæri, acestea fiind cu precædere destinate publicafliilor (afiøe, pliante, un
catalog etc.) øi cheltuielilor administrative. Spun asta pentru a reaminti caracterul
exclusiv neplanificat, neprogramat al înfiripærii a ceea ce a ajuns sæ fie prezentat uneori
sub titulatura instituflionalæ de Centru de Artæ Contemporanæ. Deøi, informal,
se poate spune cæ „Fabrica“ a ajuns sæ fie øi aøa ceva, nu a fost la mijloc vreun proiect
de dezvoltare urbanæ (ca în unele cartiere din Londra, de pildæ, unde, artificial, prin
proiecte bine studiate, s-au „implementat“ niøte centre culturale, ateliere etc. în foste
clædiri ale unor Gasworks sau alte industrii uøoare), ci o stare de lucruri închegatæ
spontan. Nu a fost ceva fæcut dupæ o refletæ øi poate tocmai de aceea e interesant
de væzut cum va continua tot acest experiment comunitar.
Spafliul a fost închiriat aøa cum a fost læsat de muncitori în 2005, ceea ce a necesitat
unele investiflii din partea proprietarului, precum încælzirea centralæ, etanøarea
geamurilor etc., dar împærflirea spafliului a fost fæcutæ prin voluntariat de cætre noii
chiriaøi. Fiecare, dupæ posibilitæfli, øi-a amenajat partea sa, aøa încît peste vara lui 2009
ne aflam la muncæ patrioticæ într-o atmosferæ de emulaflie, cu tot tacîmul: atît tensiuni,
cît øi party-uri spontane, întrezærindu-se posibilitatea unei comunitæfli.
Oricît de bine ar suna, pæstrarea numelui dupæ o fabricæ specializatæ în confecflionarea
pensulelor (øi, ulterior, chiar conceperea unui logo „de marcæ“) dupæ ce spafliul ei
a fost „invadat“ de cætre artiøti (majoritatea pictori) nu e cazul sæ alimenteze supramotiværi
simbolice, în felul unei predestinæri retrospective care sæ se ia prea în
serios.Totuøi, gæsirea acestui loc este doar o fericitæ (øi o nu mai puflin fortuitæ) coincidenflæ,
de care ne putem folosi eventual în candidaturile la solicitarea de fonduri europene.
În schimb, riscul de a fetiøiza ficfliunea ludicæ prin care sublimæm istoria locului
este unul real. Se poate ajunge astfel, de exemplu, la împodobirea lui cu obiecte
nostalgice, devenind colecflionari de afiøe cu protecflia muncii, fascinafli pur øi simplu
de layoutul simplu geometric øi duoton. În acest sens, expoziflia de fotografii Protecflia
muncii, utilaje øi vestiare din holul etajului 3, din cadrul evenimentului Omagiu
muncii – expoziflii, prezentæri, dezbatere, organizat de Fundatia AltArt, e interesantæ
øi bine-venitæ, prin încercarea de a „documenta“ (fals autoreferenflial) acest peisaj
tarkovskian presærat cu ræmæøifle læsate în urmæ de muncitori, cu poze „cu gagici“
øi cu fotbaliøti în vestiare, din nou nelipsitele afiøe vechi cu protecflia muncii. Totuøi,
exotismul – la urma urmei destul de vulgar – construit prin aceastæ punere în scenæ
frivolæ (øi, inevitabil, obscenæ pe undeva) a acestui fel de imagini, cu aluziile lor condescendente
(sub hlizealæ) la o anumitæ organizare socialæ a muncii, împinge lucrurile
în derizoriu. Poate fi amuzant (bineînfleles, nu e nimic ræu în asta), însæ tocmai deøænflathat,
probably, wouldn’t have bond together in other circumstances.
On the terms whereby the emancipation of an art market has lead to
the apparition of some commercial galleries, we were, on the one
hand, in a momennt when the Artists Union had lost both the main
exhibition space, lying in the centre of the city, and one of the buildings
intended for the studios. On the other hand, “the longing” or at
least the availability of the public from Cluj – as it was to be demonstrated
constantly (starting exactly with its massive presence at the
official opening from October 2009) – for contemporary art on the
whole, including here some experimental genres of the contemporary
performance and dance as well, has superposed over the initial
lack of spaces devoted to this genre of events.
Along with the cheapening of the rents due to the economical crisis,
many artists, among who the painter Radu Comøa and gallerist Daria
Pervain (Sabot Gallery) as well, seeking for studio, respectively exposure
spaces, discovered the rental offers of some deallocated spaces
in the building of the former Paintbrush Factory, in private property
at present. In order to be able to rent a bigger space at a smaller
price, they’ve tried to associate with other artists in the same situation,
and the uproar amplified so much, that other organizations
activating in the city have joined as well. This is how we’ve arrived at
the creation of an entity capable in the first place of negotiating in
the name of its members with the owners of the premises. No doubt,
this also openened the opportunity for one or another of the resident
cultural associations to start artistic projects of cultural animation,
thus attracting financings as well, these being by choice intended for
publications (posters, folders, a catalogue, etc.) and for administrative
expenses. I say this in order to remind the unreflected, unscheduled
exclusive character of the knocking off of what has come
to be presented sometimes under the institutional name of Centre
for Contemporary Art. Although, informally, we might say that
“the Factory” has come to be something like that as well, there was
no project of urban development at issue (as in one of London’s
neighbourhoods, where some cultural centres, studios, etc. have
been “implanted”, artificially, through well studied projects, in former
buildings of some Gasworks or other light industries), but a spontaneously
coagulated juncture. It was not something made according
to a recipe, and it is perhaps precisely therefore interesting to see
how will this entire communitary experiment develop.
The space has been rented as it was left by the workers in 2005,
which involved some investments on the part of the owner, such as
the central heating, the sealing of the windows etc., but the distribution
of the space has been made through volunteering by the new
renters. Each, according to their possibilities, has arranged its part,
so that over the summer of 2009 we were at public work in an atmosphere
of emulation, with all the place setting: both tensions, but also
spontaneous parties, glimpsing the possibility of a community.
However well it might sound, the keeping of the name after a factory
specialized in the manufacturing of paintbrushes (and, afterwards,
even the creation of a “brand” logo) after its space was “invaded”
by artists (most of who are painters) should not nourish symbolical
supermotivations as a retrospective predestination which ought to
be taken seriously. However, the finding of this place is just a happy
(and an as fortuitous) coincidence, of which we can eventually make
use in the candidacies to the solicitation of European funds, but
there’s the risk of fetishing the ludic fiction whereby we sublime the
history of the place. We thus come, for example, at its adornment
with nostalgic objects, becoming collectors of posters with labour
protection, literally fascinated by the simple geometrical and duotone
layout. To that effect, the photography exhibition Labour Protection,
Installations and Vestiaries from the hall of the 3rd floor, part
of the event Tribute to Labour – Exhibitions, Presentations, Debate,
organized by AltArt Foundation, is interesting and welcome by way
of its attempt to “document” (falsely self-referentially) this Tarkovskian
52