gabriela lilios fiziologie normală şi patologică - Cursuri Medicina

f. Variaţiile presiunii atmosferice – Prin cele două componente
importante: valoarea presiunii barice şi a presiunii parţiale a oxigenului,
hipobarismul şi hiperbarismul determină tulburări ale aportului de oxigen, a
solubilităţii gazelor în umori şi celule, tulburări de perfuzie tisulară etc.
Adaptarea la presiuni scăzute
Pământul, ca şi celelalte planete ale sistemului solar, este înconjurat de
o carapace de gaz denumită atmosferă. Atmosfera terestră este alcătuită dintrun
strat de gaz care se întinde de la suprafaţa Pământului până la limita
spaţiului interplanetar, aici limita fiind imprecisă. Pe măsură ce creşte
altitudinea atmosfera devine din ce în ce mai subţire până când, este imposibil
de ştiut unde aerul de pe pământ se termină şi unde începe cel din spaţiul
interplanetar. Atmosfera este constituită din vapori de apă şi gaze. În
apropierea suprafeţei Pământului 78% din atmosferă este ocupată de azot.
Oxigenul, gaz vital pentru vieţuitoare reprezintă 21% din atmoseră, iar restul de
1% este reprezentat de un număr diferit de gaze, precum : argonul, bioxidul de
carbon, heliul şi neonul. Bioxidul de carbon este la fel de vital plantelor cum
este oxigenul animalelor, dar el reprezintă numai 0,03% din atmosferă.
Hipobarismul – scăderea presiunii atmosferice – este cunoscută şi sub
numele de boala înălţimilor. Pe măsură ce creşte altitudinea, scade presiunea
parţială a oxigenului din aer. Apar tulburări care vor fi cu atât mai accentuate cu
cât ascensiunea este mai rapidă şi altitudinea mai mare conturând tabloul clinic
al bolii acute a înălţimilor.
Expunerea la hipobarism determină apariţia unor fenomene
compensatorii, imediate, de adaptare la hipoxia consecutivă scăderii
concentraţiei de oxigen, fenomene care acţionează în direcţia creşterii aportului
de oxigen spre ţesuturi. Apare creşterea ventilaţiei pulmonare, care reduce
gradientul oxigenului între aerul inspirat şi cel alveolar; creşterea extracţiei O2 la
nivel tisular; creşterea frecvenţei şi a debitului cardiac; sunt mobilizate hematiile
din depozite (splină printr-un fenomen de splenoconstricţie); tulburări gastrointestinale
(pierderea apetitului, greaţă, vomă), edeme periferice, oboseală,
slăbiciune, dispneea (nu şi de repaus), ameţeli, iritabilitate, confuzie mintală,
tulburări ale somnului (insomnii) asociate cu respiraţie periodică în timpul
somnului etc.
Iritabilitatea apare de obicei la altitudinea de peste 3700 m, fiind un
semn precoce al bolii înălţimilor. La altitudinea de peste 5500 m semnele
hipoxiei sunt severe, pentru ca la peste 6100 m conştienţa să fie de cele mai
multe ori pierdută.
O scădere bruscă a presiunii parţiale a aerului inspirat la mai puţin de 20
mmHg, ce poate apare de exemplu în cabina unui avion care zboară la o
înălţime de peste 16.000m şi care din motive tehnice suferă o depresurizare,
duce la pierderea stării de constienţă în aproximativ 20 secunde şi la moarte în
4-5 minute.
18