gabriela lilios fiziologie normală şi patologică - Cursuri Medicina

Se intensifică participarea factorilor neuro-endocrini catabolizanţi dar şi a
celor anabolizanţi prin descărcarea importantă de hormoni glucocorticoizi,
mineralocorticoizi şi androgeni.
Modificările induse de agentul stresant tind să depăşească limitele
homeostatice şi în funcţie de promptitudinea şi eficienţa mecanismelor
adaptative se poate reveni la starea homeostazică sau se trece în stadiul
următor.
3.- Stadiul de epuizare – nu este un stadiu obligatoriu. Acest stadiu
caracterizează perioada de sfârşit a bolii, când atât reacţiile implicate în
rezistenţa nespecifică cât şi cele implicate în rezistenţa specifică, scad ducând
la falimentul capacităţii reactive şi în final la moarte.
Sindromul general de adaptare are meritul de a descrie un mod de
reactivitate nespecifică a organismului faţă de unii agenţi cauzali cu intenţia de
a menţine sau restabili homeostazia morfo-funcţională a organismului.
Deşi în cadrul sindromului general de adaptare Selye situează în plan
central modificările axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian, în care
CRH (corticotropin releasing hormone) şi cortizolul sunt consideraţi adevăraţi
hormoni de stres, acesta nu trebuie suprapus stresului datorită faptului că
organismul nu reacţionează întotdeauna prin paternul S.G.A. în faţa oricărui tip
de agent stresant.
Selye defineşte stresul ca un dezechilibru biochimic sau fizic a lichidului
celular sau tisular datorat modificărilor ambientale exterioare sau din interiorul
organismului, modificări ce necesită un răspuns capabil să acţioneze împotriva
acestui dezechilibru.
S-a demonstrat că stresul este un însoţitor inevitabil al vieţii. Lipsa
solicitărilor determină în timp o deteriorare progresivă a funcţiilor psihice şi
fizice. Se deduce că stresul nu caracterizează întotdeauna ceva dăunător şi din
această cauză s-au definit noţiunile de “eustres” şi “distres”.
Eustresul defineşte reacţiile ce asigură rezistenţa şi menţinerea
homeostaziei. În categoria eustresului sunt incluse fenomenele plăcute: râsul,
satisfacţia, succesul, etc. care Eustresul implică uneori modificări neuroumorale
mai importante decât stresul fizic sau psihic. se produce creşterea
secreţiei de endorfine (neurohormon modelator al plăcerii).
Distresul defineşte reacţiile disproporţionate care dezorganizează
capacitatea de adaptare, induce un potenţial nociv pentru organism şi provoacă
boala. Un astfel de stres este considerat cauză a îmbolnăvirii şi îmbătrânirii.
Pe baza definiţiei de mai sus Selye identifică trei componente distincte
ale stresului fiziologic:
1. agenţii stresanţi exo sau endogeni care iniţiază dezechilibrul;
2. modificările chimice sau fizice produse de agenţii stresanţi;
3. reacţia de răspuns a organismului la aceste modificări.
Alţi cercetători au arătat că răspunsul la stresul fiziologic apare de
asemenea în stresul psihic ori emoţional.
30