gabriela lilios fiziologie normală şi patologică - Cursuri Medicina

STAREA DE SÂNĂTATE ŞI CONCEPTUL DE BOALĂ
Istoric
Conceptul de boală, ca problemă teoretică fundamentală a patologiei, a
provocat un interes deosebit în etapele evolutive ale ştiinţelor medicale.
Oamenii au încercat să explice apariţia bolilor în raport cu gradul de
dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice ale timpului şi cu concepţiile filozofice care
dominau respectiva epocă.
În perioada primitiv, boala era apreciată ca fenomen supranatural,
determinată de intervenţia unor spirite malefice care invadează organismul şi
pun stăpânire asupra lui. Aceste duhuri îşi semnalau prezenţa prin suferinţele
provocate gazdei. Pentru a vindeca boala, aceste forţe trebuiau alungate din
trupul bolnavului şi în acest scop se apela la procedee specifice – incantaţii,
exorcizări.
Există multe dovezi arheologice în Europa şi Asia prin care se atestă că
oamenii acelor perioade efectuau intervenţii chirurgicale ortopedice, trepanaţii,
utilizau acupunctura şi alte mijloace terapeutice.
Dezvoltarea medicinii atinge apogeul în Grecia Antică, fiind în strânsă
legătură cu dezvoltarea economică şi filozofică. Hipocrate explică starea de
sănătate printr-un amestec în proporţii optime ale celor patru umori care intră în
alcătuirea organismului (sânge, mucus, bilă galbenă şi bilă neagră), pornind de
la ideea că natura este alcătuită din patru elemente (apă, aer, foc şi pământ).
În opoziţie cu starea de sănătate, boala este un dezechilibru al acestor
umori (cantitativ şi calitativ).
Ibn Sina care la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea,
folosind observaţia şi experimentul clinic, subliniază acţiunea exercitată de
către factorii mediului înconjurător asupra stării de sănătate.
Mai tarziu în perioada Renaşterii, boala este interpretată drept consecinţa
modificării compoziţiei chimice. Paracelsius înlocuieşte teoria lui Hipocrate cu
privire la cele patru umori, cu teoria conform căreia elementele chimice stau la
baza lumii organice. Van Helmont, urmaşul lui Paracelsius, induce în medicină
o nouă orientare – iatrochimia. Teorie care este apoi dezvoltată de Boe Sylvius,
un medic danez, care introduce în ştiinţă conceptul modern despre acidoză şi
alcaloză.
Datorită progreselor importante obţinute în secolele XVI, XVII şi XVIII în
domeniul anatomiei, anatomopatologul Giovanni Morgagni postulează ipoteza
conform căreia, boala este consecinţa producerii unor leziuni anatomice.
Această teorie este dezvoltată de către Rudolf Virchow care a constatat primul
că în stările de boală se modifică nu numai organele lezate ci şi celulele.
Considerând celula un element de bază al organismului şi apreciând
organismul ca o federaţie celulară, Virchow ignoră rolul Sistemului Nervos în
7