gabriela lilios fiziologie normală şi patologică - Cursuri Medicina

Diferite componente ale răspunsului imun sunt potenţial afectate de toţi
produşii neuro-endocrini cunoscuţi aşa cum şi invers, produşii celulari ai răspunsului
imun, citokinele, au efecte asupra sistemului nervos şi endocrin.
Concepţia cortico-viscerală - elaborată de Pavlov şi şcoala rusă de
fiziologie, acordă importanţa majoră consecinţele pe care le au dereglările
proceselor fundamentale (excitaţie şi inhibiţie) de la nivelul scoarţei cerebrale.
Plecând de la experimente efectuate pe câini şi apoi după eforturi de
transpunere a rezultatelor la om, s-a emis ipoteza conform căreia mecanismul
patogenic principal ar fi cel nevrotigen. Conform acestei teorii se înţelege că în
condiţii de suprasolicitare, brutală sau moderată dar prelungită, a proceselor de
excitaţie sau inhibiţie, se produce o tulburare a raporturilor dinamice dintre
aceste două procese, fapt ce provoacă tulburări ale corelaţiei corticosubcorticale
care se răsfrâng asupra metabolismului celular general şi a
activităţii sistemelor funcţionale, prin dereglarea mecanismelor de integrare
nervos-vegetativ şi endocrin. În clinică, aşanumitele boli cortico-viscerale
(ulcerul gastro-duodenal, HTA, boala Basedow etc.) ar apare în condiţiile de
suprasolicitare generate de mediul social neprielnic (suprasolicitări nervoase,
emoţii negative prelungite, eforturi de adaptare la condiţiile sociale în plină
evoluţie etc) la care trebuie adăugate particularităţile constituţionale
nevrotigene. Ca viziune integrativă despre organism, în lumina acestei
concepţii se consideră că nu există boli locale, ci numai boli generale.
Concepţia sindromului de iritaţie vegetativă (Relly) – pune accentul pe
modificările vegetative simpato-adrenale şi parasimpatice asupra
microcirculaţiei care ar determina modificarea debitului sanguin şi a
permeabilităţii vasculare cu producerea de tulburări metabolice locale ce duc la
modificări distrofice, acumulare de apă şi electroliţi în spaţiul interstiţial şi chiar
producerea de leziuni (ulceraţii, infarctizare, necroză).
Pornind de la această concepţie, pe care o combină cu elemente din
Sindromul General de Adaptare, elaborat de Sellye, Laborit dezvoltă teoria
agresologică a bolilor. El consideră că în tabloul bolii trebuie să deosebim
sindromul lezional – manifestat prin alterări locale şi sistemice şi sindromul
reacţional – manifestat prin reacţii de apărare/compensare locale şi generale.
Sindromul care urmează unei agresiuni este caracterizat printr-un dezechilibru
postagresiv şi prin eforturile organismului de reechilibrare. În ansamblu se
poate vorbi că apare o Reacţie Oscilantă Postagresivă (ROPA) numită şi
Reacţia Sistemică Postagresivă (RSPA) în care se poate distinge o reacţie
neuro-vegetativă şi una endocrină, manifestate iniţial printr-o fază catabolică
urmată imediat de una anabolică.
Concepţia psihosomatică – admiţând omul ca fiinţă tridimensională,
trebuie să recunoaştem importanţa factorilor psihici şi a celor sociali în geneza
bolii. Concepţia psihosomatică urmăreşte punerea în evidenţă a rolului
factorilor psihici în patogenia bolilor somatice, dar totodată, studiază
mecanismele de transpunere a tulburărilor psihice în simptome somatice.
34