Toleranţă – Relaţionare – Comunicare - Biblioteca Judeteana ...

Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu
Ce avantaje prezintă sistemul de semne manuale faţă de limbajul vorbit? Burkhart
subliniază importanţa limbajului de semne în focalizarea şi menţinerea atenţiei vizuale şi
creşterea comprehensiunii verbale.
Stull şi colab. (1979), susţin că ritmul fluxului informaţional, datorită introducerii
semnelor, devine mai lent şi poate fi mai uşor urmărit de logopat. Un alt avantaj îl constituie
contactul tactil între clinician şi copil, stimulativ şi benefic în cazul autiştilor. Apoi recursul la
gesturi foarte sugestive, aproape descriptive, ca de exemplu conturarea formei rotunjite pentru
"minge", fac transmiterea mesajului mai uşoară. În general, fundamentându- se pe limbajul
postural al corpului, care-l precede pe cel verbal şi este într-un fel "mai primitiv", sistemul de
semne va fi mai usor de integrat de deficient în registrul posibilităţilor lui (Stull şi colab.,
1979, pg. 143). În învăţare, semnele sunt, obligatoriu, susţinute de limbaj oral, gramatical,
într-o oarecare măsură simplificat pe situaţia prezentă, evitându-se însă vorbirea telegrafică.
Expresii faciale, uşor accentuate, reliefează semnificaţia enunţului. În mod ideal, clinicianul
face semnul şi vorbeşte simultan, folosind câte un semn pentru fiecare cuvânt ce-l rosteşte, ca
în "imersiunea totală", întâlnită în procesul învăţării unei limbi străine. "Conceptul imersiunii
este mult mai eficient în producerea vorbitorilor fluenţi. Aceasta din cauză că procesul
imersiunii este mai asemănător cu condiţiile emergenţei limbajului la copilul mic"
(Burkhart,1993, pg. 18). În plus, întrebuinţarea frecventă a semnelor îl va face pe copil să
înţeleagă că acestea sunt purtătoare de semnificaţii şi componente ale unui mod de
comunicare. Dar cum, ca practicieni, învăţăm şi noi, pornind de la bază, se adaugă gradat noi
semne în repertoriu.
Mişcările semnelor manuale au trei componente - poziţia, forma mâinii şi mişcarea
finală. "Producerea unui semn începe prin plasarea mâinii (mâinilor) în poziţia corectă faţă de
corp (ca de exemplu, în faţa gurii) şi pe urmă fixarea formei semnului. Acesta se termină prin
mişcarea finală a mâinii (mâinilor)" (Schaeffer şi colab., 1980, pg. 13). Fiecare componentă
este accentuată în stadii diferite - mişcarea finală la început, apoi poziţia faţă de corp şi în
sfârşit forma mâinii. Ajutorul este fizic, tactil-kinestezic, modelând mâinile şi mişcarea
acestora; dar şi vizual, demonstrându-i copilului semnul, sau numai verbal. Acest ajutor se
retrage treptat - de la mişcarea ultimă, la îndreptarea poziţiei faţă de corp şi apoi la corectarea
formei mâinii. Mărimea gestului, mâna cu care se execută şi acurateţea semnului nu contează
(Walker, 1978). Importanţa este atribuirea aceleiaşi semnificaţii univoce unui semn. În
general, stimulul discriminativ (Sd) este verbal -"fă aşa" + modelul gestual manual. Pentru
verificarea însu-şirii semnului îl reproducem, fără verbalizare şi copilul trebuie să aleagă
imaginea corespunzătoare.
214