Toleranţă – Relaţionare – Comunicare - Biblioteca Judeteana ...

Comunicare – Toleranţă – Relaţionare
individuală a copilului, puberului, adolescentului. Acesta cu atât mai mult cu cât se acceptă că
„profesia" de părinte este extrem de dificilă, de solicitantă şi dinamică.
În secolul 19 se considera că pentru viaţa subiectului uman, copilăria reprezintă un
segment deosebit de important, fapt reflectat în multitudinea abordărilor, studiilor, scrierilor,
domeniilor; în secolul 20 aprecierea importanţei a trecut pe palierul adolescenţă (între
copilărie şi viaţa adultă) - fenomen complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu
„rebeliune”, „criza de identitate” etc. În culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet, D.
(1989); Gergen, K. J. & Davis, K. E. (1985) au arătat drept cea mai importantă achiziţie în
dezvoltarea copilului: structurarea motivaţiei pentru independenţa şi comunicarea ulterioară a
adolescentului. Totodată, cercetări pertinente ocupându-se de implicaţiile acceptare -
respingere conchid în legătură cu deficitul de interacţiune, intercomunicare - ca una din
situaţiile posibile. Sintetic, abordarea afecţiunii (dragoste părintească), petrecerea unui volum
de timp considerabil împreună cu minorul, tratarea acestuia cu delicateţe, aplicarea flexibilă a
balanţei recompenselor mai degrabă decât a critica şi a fi ostil determină o bună imagine a
părinţilor în accepţia copiilor.
Dacă, dimpotrivă, copiii sunt respinşi de părinţi (reacţiile sunt diferite tată/fiu,
mamă/fiică) ei au mai multe şanse să evolueze la pubertate şi adolescenţă spre: delicvenţă,
agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme).
În consecinţă, şansele lor sunt mai reduse de „a vira” spre conduite civilizate, de a fi
prietenoşi, de a avea capacităţi.
Adolescenţa reprezintă o cotitură în dezvoltarea unui individ; domeniul intereselor de
până atunci se amplifică şi se deplasează. Până la această vârstă copilul nu dovedea
preocupări pentru rolul pe care îl juca în societate, dar la adolescent se remarcă apariţia
conştiinţei sociale; el devine brusc conştient că este membru al unei colectivităţi (familie,
şcoală). Din acest moment se străduieşte să câştige stima colegilor, profesorilor, a părinţilor şi
fraţilor mai mari şi devine extrem de sensibil la influenţa lor. Copilul îşi alege un idol. El
devine conştient de personalitatea altuia, dar şi de a lui proprie. El nu se poate defini decât
făcând comparaţie cu ceilalţi membri ai societăţii pe care o frecventează. Copilul capătă
sentimentul responsabilităţii, al datoriei şi, de obicei, include învăţătura între sensurile vieţii.
Adolescentul îşi concentrează interesul asupra unui număr relativ restrâns de preocupări, apar
hobbies-urile. Valoarea morală şi estetică a acestor preocupări începe să depăşească interesul
pur intelectual.
Adolescenţa este perioada în care apar (mărturisit sau nu) preocuparea pentru tineri de
sex opus, având ca ţel suprem dorinţa de a plăcea. În acest scop se modifică interesul pentru
61