REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

psihanaliză) nu are nici o importanţă în acest tip de terapie, iar terapeutul joacă un rol activ (pune întrebări, oferă
sugestii, educă pacientul, dă teme pentru acasă etc.), fiind în permanenţă centrat pe nişte obiective. Premiza acestui
tip de terapie este aceea că sentimentele, emoţiile şi comportamentele cuiva sunt influenţate de modul de a gândi al
acestuia, în momentul prezent. De aceea, terapia cognitivă este puţin sau deloc interesată de trecutul clientului. Mai
degrabă, ceea ce interesează este modalitatea de a gândi în prezent, deoarece, dacă cineva ar reuşi să î-şi schimbe
modul de a gâde, va reuşi s-ă îşi schimbe şi modul în care simte şi se comportă. Acest punct de vedere este ceea ce
încearcă terapia cognitivă să realizeze, printr-o schimbare a modului de a gândi, nu numai pe durata terapiei dar si
după terminarea acesteia.
Şedinţele iniţiale sunt folosite pentru colectarea de informaţii despre istoria personala a clientului şi
stabilirea unui contract verbal privind durata terapiei. Apoi, pacientul trebuie invitat - modelul cognitiv – explicându-i
acest lucru, folosind numeroase exemple furnizate chiar de client, făcându-l să înţeleagă modul de influenţare a
stărilor emoţionale din perspectiva modului în care gândeşte. Terapia este astfel condusă încât să îi ofere pacientului
structura şi ajutorul necesar pentru a înţelege acest model.
Terapia cognitivă se concentrează asupra gândurilor automate şi a schemelor. Gândurile automate sunt
acelea care apar imediat ce apare un anumit stimul. Ele sunt specifice şi concrete, considerate plauzibile şi sunt
specifice unei anumite persoane. Schemele sunt - complexe sau unităţi de gânduri şi credinţe pe baza cărora un
individ îşi planifică şi îşi conduce viata. Gândurile automate sunt derivate din scheme şi sunt mai uşor de identificat
într-o perioada scurta de timp. De aceea, terapia cognitiva de scurtă durată se concentrează mai mult asupra
gândurilor automate, iar cea de lungă durată asupra schemelor.
Identificarea gândurilor automate se face atât în timpul şedinţelor de psihoterapie, cât şi între şedinţe, prin
intermediul unor jurnale pe care pacientul este sfătuit să le ţină. Odată identificate aceste gânduri automate,
terapeutul şi pacientul încep să caute erorile din acestea. Erorile de gândire pot fi clasificate în trei erori majore şi
patru distorsiuni specifice. Erorile majore sunt: polarizarea, personalizarea suprageneralizarea. Distorsiunile
specifice sunt abstractizarea selectivă, diminuarea, inferenţa arbitrară şi catastrofizarea. Polarizarea se referă la
tendinţa de a vedea toate lucrurile ca fiind ori bune, ori rele. Personalizarea – tendinţa de a vedea totul din jur ca
având legătură cu persoana acestuia. Suprageneralizarea – tragerea unor concluzii exagerate. Abstractizarea
selectivă – concentrarea pe un detaliu şi ignorarea contextului. Diminuarea – incapacitatea de a accepta laudele
celorlalţi. Inferenţa arbitrara – acesta ajunge direct la concluzii, fară a lua în calcul toate datele. Catastrofizarea –
a te gândi la ce e mai râu, a exagera impactul negativ al unei situaţii.
Odată identificate aceste erori de gândire, terapia cognitivă încearcă să le “dărâme” şi practic să împiedice
clientul să mai aibă gânduri automate. Pentru a realiza acest lucru, terapeutul este cât se poate de activ, oferă
analogii, dă exemple din propria-i experienţa, folosind umorul. Uneori, terapeutul propune pacientului tot felul de
experimente menite a testa validitatea gândurilor automate.
Ultima etapă a terapiei este aceea de a genera modalitatea alternativă de a gândi. De exemplu, dacă un
pacient face adesea eroarea de gândire, numită personalizare, alternativa o reprezintă modalitatea de gândire numită -
decentrare, adică perceperea evenimentelor ca neavând nici o legătură cu persoana pacientului. La final, pacientul
este invitat să continue şi după terminarea terapiei, prin identificarea şi corectarea gândurilor automate fără ajutorul
terapeutului. Se face o evaluare finală şi eventual se mai stabilesc una-două şedinţe de control la intervale mai mari
de timp.
2.2.Terapia comportamentală
Pleacă de la premiza ca cele mai multe tulburări psihologice îşi datorează existenta unei învăţări greşite. Fie
persoanele implicate nu au dobândit abilităţile şi comportamentele necesare pentru a face faţă problemelor vieţii, fie
au dobândit nişte abilităţi şi comportamente inadecvate. Terapia comportamentală se bazează pe mai multe principii
ale psihologiei clasice.
2.2.1. Condiţionarea clasică
Este procesul prin care un organism învaţă că apariţia unui stimul este urmată de apariţia altuia. În
consecinţă, reacţii care sunt îndeobşte asociate cu cel de-al doilea stimul, devin asociate cu primul stimul.
Comportamentaliştii cred că multe fobii sunt dobândite astfel. Fobia este o reacţie de teamă declanşată de un obiect
inofensiv ,dar care a fost asociat în trecut cu ceva periculos. Acel ceva periculos nu mai există, dar a ramas obiectul
asociat care declansează teama (fobia). Corectarea acestei temeri se face prin extincţie, adică prin expunerea repetată
la obiectul sau situaţia asociată (expunerea la stimulul conditionat). O variantă mai uşor de suportat a expunerii
treptate la stimulul condiţionat este desensibilizarea sistematică. Mai întâi, pacientul învaţă diverse tehnici de