REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

Prima concluzie a lui Alphonse Bertillon înclină spre faptul că scrisul nu aparţine lui Dreyfus. Ulterior,
acesta dezvoltă ideea autofalsificarii, acreditată prin „manipulări" obţinute cu ajutorul cadrelor fotografice ale
fragmentelor şi apărată cu ardoare în primul proces.Alături de Bertillon, la proces intervin şi alţi experţi: Pelletier,
funcţionar al Ministerului Artelor Frumoase (conform teoriei acestuia, bordereau-ul nu este disimulat), Charavay,
comerciant de autografe, şi Teyssonnieres, gravor (după părerea căruia bordereau-ul duce la Dreyfus).
În baza unui dosar secret discutabil şi a probelor fabricate de maiorul Henry şeful Departamentului de
contraspionaj, Dreyfus este condamnat la degradare şi deportare pentru toată viaţa din cauza livrării de secrete
militare unei puteri străine. Avocatul său, Edgar Demange a aflat că a fost condamnat pe baza unui dosar secret, care
nu a fost pus la dispoziţia apărării. Apelul este respins.
Colonelul Picquart, noul şef al Contraspionajului, prin aceeaşi doamnă Bastian, intră în posesia unei alte
liste de lucruri lipsite de valoare şi pe care Esterhazy o trimisese aceluiaşi locotenent-colonel Schwartzkoppen şi îşi
dă seama de asemănările acesteia cu bordereau-ul. Superiorii îi spun să tergiverseze lucrurile şi îl transferă în
Tunisia. Picquart, temându-se că va fi ucis, lasă un dosar avocatului său, care, deşi trebuia să păstreze secretul, face
în aşa fel încât ziarele publică unele documente de la proces, inclusiv faimosul bordereau. Un bancher recunoaşte
asemănarea cu scrisul clientului său, maiorul Esterhazy.
Fratele lui Dreyfus, pe baza reproducerii bordereau-ului, publicată în ziare, apelează la 12 experţi
internaţionali, printre care şi Jules Crepieux-Jamin (pentru care marele criminalist al secolului XX, Edmond Locard
avea să declare în 1959: „Nu se va repeta niciodată îndeajuns faptul că Crepieux-Jamin este primul care a făcut
lumină în atribuirea bordereau-ului într-o epocă în care afacerea Dreyfus prezenta multe puncte obscure"), Edouard
de Rougemont şi Preyer care ajung la concluzia că scrisul nu aparţine lui Dreyfus. Mathieu Dreyfus îl denunţă pe
Esterhazy, care este dat şi el pe mâinile Consiliului de război. În cel de-al doilea proces, care se desfăşoară la Rennes,
sunt numiţi 3 experţi (Couard, Varinard şi Balhomme) care la presiunea Statului Major (dar acest lucru se va afla
abia după aceea), declară că scrierea nu aparţine lui Esterhazy şi acesta este achitat (ianuarie 1898).
acest timp, Emile Zola, indignat de eveniment, pe care îl vede ca pe o degenerare a vieţii militare, civile şi
culturale a Franţei şi care luptă pentru cauza Dreyfus, redactează celebrul „Jaccuse...!", care este publicat în
L'Aurore, protestând împotriva tratamentului aplicat lui Dreyfus, acuzând ierarhiile militare că ascund în mod
deliberat probe ce pot dovedi nevinovăţia lui Dreyfus şi pe judecătorii din procesul lui Esterhazy că l-au achitat în
mod intenţionat. În urma acestui articol, scriitorul este acuzat de defăimare şi apare în faţa Curţii cu juri. În ciuda
extraordinarei elocvente a apărătorilor - fraţii Clemenceau şi Fernand Labori, Zola este condamnat la 1 an de
închisoare (foarte curând el va părăsi Franţa, pentru a se îndrepta spre Anglia).
În acelaşi an maiorul Henry, duşmanul lui Dreyfus şi protectorul lui Esterhazy, mărturiseşte falsurile făcute
de el şi se sinucide.
După episodul Zola, dezbaterea pentru revizuirea sau nu a procesului Dreyfus se transformă într-o afacere
naţională. Partizanii revizuirii (printre care şi soţia lui Dreyfus) cer ca Dreyfus să fie din nou judecat de Consiliul de
Război la Rennes (1899). Cei doi avocaţi au păreri diferite despre strategia care ar urma să fie adoptată: Demange
este gata să pledeze în beneficiul îndoielii, în timp ce Labori vrea o reparare totală a imaginii acuzatului. Detestat de
anti-dreyfusarzi, este rănit de un glonte, din fericire nu foarte grav; apărătorii cauzei îl preferă în cele din urmă pe
Demange, care pledează singur.
Rennes, 1899. Dreyfus şi cei doi avocaţi ai săi, Demange (în centru) şi Labori (în dreapta).
Imaginea este redată după „PARIS ET SES AVOCATS" de saint Louis à Marianne, Exposition réalisée par la
Direction Generale de Information et de la Comunication de la Mairie de Paris et l'Ordrc des Avocats â
la Cour de Paris, 6 novembre 2001-2 mars 2002, pag. 5.În cel de-al treilea proces, Meyer, Molinier şi Giry dell
′Ecole des chartes, atribuie bordereau-ul lui Esterhazy. În ciuda tuturor acestora şi în ciuda confesiunii lui Esterhazy,
Tribunalul militar nu recunoaşte neimplicarea lui Dreyfus, ci se limitează la comutarea pedepsei la 10 ani de detenţie.
În 1904 este înaintat şi acceptat un recurs. Cei 3 experţi Darboux (secretar al Academiei Ştiinţelor), Appel
(decanul Facultăţii de ştiinţe) şi Poincare (profesor la Facultatea de Ştiinţe), printr-o supra-expertiză statisticămatematică
asupra tezei lui Bertillon, relevă că reproducerile sunt alterate şi corelaţiile evidenţiate de acesta nu au
valoare ştiinţifică şi deci, nu pot fi hotărâtoare.
Sunt audiaţi experţii de dinainte. Charavay îşi recunoaşte propria greşeală, în timp ce Bertillon
se încăpăţânează să-şi păstreze poziţia (acelaşi mare criminalist Edmond Locard o va defini ca: „celebra
eroare a unui creier magnific").
Schematic, acestea au fost poziţiile experţilor în această afacere:
Atribuirea bordereau-ului Neimplicarea lui Dreyfus
lui Dreyfus