REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

controlarea închipuirilor deviante, reducându-le frecvenţa. Se vor mai utiliza şi o serie de alte tehnici specifice, cum
ar fi tehnica aversiunii (aici vorbim de sensibilizarea mascată, folosită îndeosebi pentru alcoolici sau pentru autorii
infracţiunilor de viol şi exhibiţionism, sau de sensibilizarea mascată asistată), discuţiile în cadrul grupului, repetiţiile
elaborate, jocul de roluri şi interpretarea de roluri pe tema empatiei, restructurarea cognitive, tehnici de relaxare şi
tehnici precum cea a “săgeţii descendente” sau a “florii de lotus”. De o mare importanţă sunt şi acele procedee prin
care se induce o stare, aici făcând apel la memoria autobiografică sau la cea emoţională.
Un rol deosebit îl au în cadrul declanşării comportamentului agresiv emoţiile, sentimente precum furia,
ruşinea, teama, durerea, vinovăţia, umilinţa, frustrarea, ce pot fi factori declanşatori, amplificatori, moderatori sau
chiar însăşi obiective ale comportamentului agresiv. Emoţiile sunt experienţe subiective, prin acestea ajungând apoi
la percepţii, modul în care le trăim fiecare dintre noi fiind diferit şi schimbându-se odată cu trecerea timpului.
COMPORTAMENTUL AUTOMUTILANT
În ultimii ani, constatăm cu tristeţe, că aceasta manifestare de tip mutilant, respectiv automutilarea, este tot
mai întâlnită îndeosebi în rândul adolescenţilor, statisticile fiind însă îngrijorătoare pe zi ce trece şi în rândul adulţilor
(21% din eşantioanele clinice de adulţi), în ţări precum Marea Britanie automutilarea fiind printre cele mai frecvente
cinci motive pentru internările de urgenţă.
Acest comportament este însă mai răspândit în rândul deţinuţilor decât al populaţiei în general, statisticile
aratând că 1 din 5 bărbaţi şi 40% dintre femei au la activ tentative de sinucidere, că 50% din femeile aflate în detenţie
s-au mutilat la un moment dat în viaţă, iar în rândul bărbaţilor acest procent scade la jumătate. (Marea Britanie).
Totuşi, femeile sunt cele care recurg de cele mai multe ori la asemenea acte, dar bărbaţii au sşanse mai mari de
reuşită.
Când vorbim de noţiunea de “comportament automutilant”, lucrurile sunt ambigue, fiind o noţiune extreme
de greu de definit, vorbind aici de noţiuni precum sinucidere, autorăniri deliberate, dar fără intenţia de a muri,
autorănire sau automutilare sau de manifestări de tip stereotip (datul cu capul, muşcatul pielii, scărpinatul, trasul de
păr), de tip major (castrarea, amputarea), manifestări de tip compulsiv (zgâriatul, rosul unghiilor sau trasul de păr)
sau impulsive (arsurile, loviturile). Asta nu înseamnă însă că atunci când sunt analizate, de ex. Automutilarea cu
sinuciderea, să fie tratate ca fiind vorba despre acelaşi concept, luându-se în considerare atât manifestările cât şi
personalitatea celui care le pune în aplicare. Automutilarea este asociată cu tulburarea de personalitate Borderline,
cu psihoze, retard mental sau autism, toate acestea având multe aspecte în comun dar şi diferenţe semnificative. Este
imperioasă stabilirea unui diagnostic corect deoarece acesta devine mai târziu un aspect crucial, în evaluarea funcţiei
şi aplicarea celor două principii fundamentale ale riscului, şi anume anticiparea unui eveniment şi asigurarea de
strategii de management al riscului.
Teoria psihologiei sociale afirmă că cel mai puternic element de predicţie pentru actele comportamentale ale
unui individ este intentia de a adopta acel comportament. În comportamentul automutilant trebuie să se facă
distincţie între intentia de a rani şi cea de a muri. Unii autori văd intenţia de a muri drept esenţială, afirmând că
aceste persoane reprezintă o subcategorie aparte de persoane, punând aici accent pe letalitatea metodei, potenţialul
accidental pentru sinucidere şi impulsivitate. Aşa-zişii adepţi ai modelului “anti-suicid”consideră comportamentul
automutilant ca fiind o metodă de coping pentru a evita pierderea efectivă a vieţii. S-a constatat că persoanele care
prezintă acest tip de comportament au un risc crescut de sinucidere accidentală sau intenţionată (de 18 ori mai
mare).
Fiind o tulburare a instinctului de conservare, suicidul se prezintă ca o realitate complexă a cărei
fenomenologie poate lua forme diverse:
conduite suicidare, având ca variante suicidul propriu – zis, tentativa suicidară, sindromul
presuicidar şi ideile presuicidare,
echivalente suicidare: autorăniri, anomalii ale conduitei – simularea unei boli, refuzul îngrijirilor
medicale, unele renunţări la viaţa socială, abandonarea rolului social, diverse toxicomanii,
alcoolism, imprudenţe semiintenţionate – sau diverse accidente de “supărare”, dintr-o eroare sau
prin desconsiderarea pericolului.
Între cauzele directe cele mai frecvente sunt abandonul, eşecul sentimental, schimbările în situaţia socială,
deci în general situaţiile în care individul pierde valori de înaltă semnificaţie pentru el.
Exista trei forme care prezintă mai mult interes:
suicidul emotiv, care rezultă dintr-o mare anxietate fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoţii
puternice (teamă, mânie, tristeţe),