REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

care a fost supus în şcoala de corecţie nu a făcut decât să-i agraveze comportamentul violent. “Tratamentul pe
care l-am primit când eram acolo şi lecţiile pe care le-am învăţat au determinat , atunci când am ieşit, modul în
care urma să-mi trăiesc viata. M-am decis să jefuiesc, să dau foc, să distrug şi să omor oriunde m-aş fi dus şi pe
oricine aş fi putut, atât cat trăiam. Iată cum am fost corectat”.
Respingerea din partea oamenilor. Din diferite motive, mulţi criminali în serie sunt izolaţi în copilărie.
Lucas, care era deja un copil timid, a fost ridiculizat din cauză că avea un ochi artificial. Mai târziu el a
mărturisit ca aceasta respingere în masă l-a determinat să-i urască pe toţi, fără excepţie. Kenneth Bianchi a fost
de asemenea un copil singuratic, cu multe probleme. Un raport medical spunea ca “băiatul urinează în pantaloni,
nu-şi face prieteni uşor şi are ticuri, iar ceilalţi copii râd de el”. Dahmer era antisocial când era copil şi râdea
dacă un coleg se lovea. Mai târziu a devenit un adolescent alcoolic, în mod constant evitat de ceilalţi.
În timp ce izolarea se agravează, fanteziile, în special cele distructive, devin tot mai puternice. Aceste
fantezii violente se dezvăluie cel mai adesea prin două dintre cele trei semne ce prezic comportamentul criminal,
adică piromania şi cruzimea faţă de animale.
Cruzimea faţă de animale. Aceste impulsuri sunt văzute ca seminţele comportamentului criminal de mai
târziu. “Actele violente sunt din ce în ce mai multe şi mai grave, deoarece criminalii le realizează fără a
experimenta consecinţe negative, iar pentru ei nu contează legea şi faptul că aceasta le interzice. În al doilea
rând, comportamentul impulsiv şi deviant descurajează prieteniile” – Robert Ressler şi co-autorii in “Crima
sexuală”. “Mai mult, criminalii cred că au dreptul să acţioneze aşa cum o fac, iar toate aceste lucruri se
constituie într-un sistem de feedback”. Torturarea animalelor şi piromania vor duce în cele din urmă la crime
împotriva oamenilor. Animalele sunt văzute ca o etapă de “practică” în copilărie, ce va culmina la maturitate cu
“practica” pe oameni. Ed Kemper şi-a ars pisica de vie, a secţionat-o şi apoi i-a tăiat capul. Dahmer era cunoscut
pentru cruzimea sa faţă de animale, obişnuind să taie capetele câinilor şi sa le înfigă în ţăruşi în spatele casei
sale. Totuşi nu toţi criminalii în serie sunt agresivi cu animalele. Dennis Nilsen îşi iubea câinele, pe nume Bleep
şi nu a suportat sa-l vadă după ce a fost arestat din cauza că “l-ar fi traumatizat”. Christopher Wilder, care a
torturat, violat şi omorât opt persoane, a donat bani fundaţiilor de salvare a balenelor şi focilor.
Piromania. Berkowitz, după ce s-a săturat să tortureze animalele, a devenit un piroman prolific, dând
foc de nu mai puţin de 1411 ori. “Ce extaz simt atunci când dau foc, ce putere !” i-a spus Joseph Kallinger
biografei lui, Flora Schweiber. Piromania este o activitate de stimulare sexuală pentru aceşti criminali.
Distrugerea de bunuri dă naştere unei nevoi similare de a distruge fiinţe umane şi, deoarece criminalii în serie nu
vad în oameni mai mult decât nişte obiecte, obstacolul dintre a da foc şi a ucide oameni este uşor de trecut.
Urinatul în pat. Acest semn este cel mai intim dintre simptome şi de aceea este puţin probabil că va fi divulgat
de bună-voie. După estimări, mai mult de 60% dintre criminalii în serie continuă sa urineze în timpul somnului
după adolescentă.
În concluzie, anii de formare din copilărie pot juca un rol important în modelarea unui criminal în serie,
dar nu pot reprezenta singurul motiv în fiecare caz. Psihopaţii au tendinţa de a da vina pe altcineva pentru
acţiunile lor, vizând în primul rând familiile în care au crescut. Dar dacă o copilărie nefericită este singura cauză
a tendinţelor criminale, de ce fraţii şi surorile lor nu au devenit de asemenea criminali? Ţinând cont de acesta,
trebuie sa analizam şi ceilalţi factori care determină comportamentul criminal.
1.2.6. SEXUALITATE ANORMALĂ
Găsim în lucrarea „ Teoria generală a perversiunilor sexuale „ (H.W. Gillespie) interpretările
psihanalitice asupra devianţei sexuale , din care reyumăm următoarele concluzii :
1. Fundamentele comportamentale ale perversiunilor sexuale îşi au originea în elementele
esenţiale ale sexualităţii infantile.
2. O perversiune constituie o apărare faţă de conflictele generale.
3. Sistemele defensive au ca efect:
a. regresiunea manifestărilor instinctuale – libidou şi agresivitate – la stadiile pregenitale, ceea ce are ca
rezultat amplificarea elementelor sadice şi a sentimentelor însoţitoare de angoasă .
b. sentimente de culpă la care se adaugă mecanisme de apărare împotriva acestora pentru a proteja obiectul
libidinal de ostilitatea externă.
4. O trăsătură principală a perversiunii este aceea de atribuire a unui caracter libidinal fricii, sentimentului de
vinovăţie, durerii, ca modalitate specifică de apărare .
5. Reacţiile şi modalităţile de apărare ale Eu-lui sunt tot atât de importante ca şi experienţele instinctuale .
6. În cazul perversiunii, E-ul preia o parte anume din sexualitatea infantilă pe care o converteşte în sens propriu,
în acest fel sunt blocate influenţele restului conţinuturilor sexualităţii infantile .
Un obiect libidinal idealizat la care se adaugă o parte a Eu-lui, care este relativ acaparată de angoasă şi de
culpă, servesc acelui scop de relaţie sexuală deviantă care se desfăşoară intr-un spectru în care controlul realităţii
nu mai funcţionează.
87