REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

Criminalii sunt printre noi, camuflaţi în anonimat, se învârt prin magazine, biserici, pe străzi. “Îmbrăcaţi-l într-un costum şi va
arăta ca alţi 10 bărbaţi” spunea un avocat descriindu-l pe Dahmer. Ei ştiu cum să-şi învăluie victimele şi să le câştige
încrederea, ascunzându-se sub o faţada de normalitate.
Din cauza naturii lor psihopatice, criminalii în serie nu simt remuşcări, părere de rău şi nici măcar nu pot să dezvolte o
relaţie cu ceilalţi oameni. În schimb, învăţ să simuleze observând cum reacţionează cei din jur. Totul reprezintă un act de
manipulare, realizat pentru a-i înşela pe ceilalţi. Henry Lee Lucas se descria pe sine ca fiind “asemenea unui actor care îşi joacă
rolul”. Lui Gacy îi plăcea să se îmbrace ca un clovn.
Totuşi cel mai important aspect rămâne atracţia pe care o au faţă de autorităţi. Faptul că poartă insigne şi conduc
maşini asemănătoare cu ale Poliţiei nu numai că îi face să se simtă importanţi, dar le facilitează accesul la victime, care altfel
şi-ar asculta instinctele si nu ar sta de vorba cu necunoscuţi. Însă atunci când sunt prinşi, criminalii adoptă o “mască de
iresponsabilitate” – spun că au personalitate multiplă, că sunt schizofrenici sau că suferă de amnezie – orice pentru a-şi dovedi
nevinovăţia. Chiar când pretind că fac declaraţii sincere, de fapt continuă să-şi joace rolul.
“Ce contează o persoană în minus pe pământ?” Ted Bundy a spus acest lucru cu sânge rece, demonstrând cum
gândesc cu adevărat criminalii în serie. Un agent FBI a afirmat că “Bundy nu a înţeles niciodată de ce oamenii nu au putut să
accepte faptul că el voia să omoare”.
În timp ce criminalii îşi omoară victimele, psihiatrii criminalişti şi agenţii FBI au încercat să descopere ce-i determină
să ucidă. Explicaţiile tradiţionale includ abuzul din copilărie, factorii genetici, dezechilibrul bio-chimic, leziuni cerebrale şi
asistarea la evenimente traumatizante. Implicaţia cutremurătoare e că o mare parte din populaţie a fost expusă la una sau mai
multe dintre aceste traume, însă nu toţi încep să omoare.
Noi credem că ne putem controla impulsurile, că, indiferent cât de supăraţi suntem, există ceva care ne opreşte să le
facem rău celorlalţi. Poate tocmai acest “ceva” le lipseşte criminalilor. “Aş fi vrut să mă opresc, dar nu am putut. În afară de
aceasta nu avem altă emoţie sau fericire” spunea Dennis Nilsen. Criminalii în serie sunt fără îndoiala bolnavi, iar numărul lor
pare să crească. Dar dacă sunt bolnavi, care este tratamentul?
1.2.2. NEBUNI /CRIMINALI ÎNNĂSCUŢI
Conform standardelor legale, nu. “Incidenţa psihozei în rândul criminalilor nu este mai mare decât cea existenta în
totalul populaţiei” spune psihiatrul Donald Lunde. Definiţia legală a “nebuniei” se bazează pe regulile McNaghten din sec. al
XIX-lea: făptuitorul înţelege diferenţa între bine şi rău? Dacă fuge sau încearcă să ascundă crima, atunci făptuitorul nu este
nebun, deoarece acţiunile sale arată ca el înţelege că ceea ce a făcut este greşit. Totuşi, care persoană normală ar manca un
copil şi apoi ar trimite o scrisoare părinţilor, spunându-le “ce bun a fost” (asa cum a facut Albert Fish)?
În cazul lui Fish, juriul a considerat că “ este nebun, dar merită să moară oricum”. Puţini criminali în serie au scapăt
invocând nebunia, printre ei Ed Gein şi Peter Sutcliffe.
Căutând întotdeauna să manipuleze, criminalii ar face orice pentru a convinge autorităţile ca nu sunt în deplinătatea
facultăţilor mintale. Dacă reuşesc, scapă de pedeapsa cu moartea şi mai târziu, dacă îi conving pe doctori că şi-au revenit pe
deplin, pot fi chiar eliberaţi. John Haigh, “Ucigaşul băii de acid”, şi-a băut propria urină în faţa juriului pentru a convinge că
este nebun, dar nu a reuşit decât să dezguste mai mult. William Hickman a fost îndeajuns de prost încât sa îi scrie unui coleg,
dezvăluindu-i intenţia sa: “ Înainte ca procurorul sa-şi termine pledoaria, vreau să încep să râd, să ţip şi să mă comport
nebuneşte”, iar la sfârşit a adăugat: “PS. Totuşi ştim amândoi ca nu sunt nebun.”
Alter Ego. Una dintre cele mai folosite scuze date de criminali este transferarea vinei unui alter ego, crearea unei laturi
malefice, sau mai bine spus personalitatea multiplă. Unele dintre aceste creaţii au şi nume. În timp ce era arestat, H. H. Holmes
l-a inventat pe Edward Hatch care, după spusele lui, era vinovat de toate crimele care avuseseră loc. William Heirens l-a creat
pe George Murman şi obişnuia chiar să corespondeze cu acesta. John Gacy şi-a denumit alter ego-ul după numele unui poliţist:
“Jack Hanley”. Jack era dur, ura homosexualitatea şi prelua controlul atunci când Gacy bea prea mult. Unul dintre cei mai
faimoşi alter ego este cel al lui Kenneth Bianchi, denumit “ Steve Walker”. Acesta ieşea la iveală în timpul şedinţelor de
hipnoză şi era agresiv, spre deosebire de Kenneth, care părea liniştit. Totuşi, în cele din urmă s-a descoperit că “Steve” nu era
decât o farsă.
Fabricarea unui alter ego este o modalitate convenabilă de a da vina pe altcineva, chiar dacă acel cineva este tot în
interiorul tău. Este o variaţie psihologică a expresiei “diavolul m-a îndemnat sa o fac”. Dar alter ego-urile malefice sunt de
obicei construcţii fragile care se prăbuşesc la o examinare atentă. Cel mult, un caz legitim de personalitate multiplă poate scapa
de pedeapsa cu moartea prin internarea într-o instituţie de boli mintale. Dar cazurile autentice sunt foarte rare.
Schizofrenia.”Cei mai mulţi schizofrenici rezistă comenzilor pe care le aud, halucinaţiilor auditive”, după Dr Meloy.
Spre deosebire de alţi criminali în serie care încearcă sa convingă autorităţile că sunt nebuni, Mullin a vrut sa-şi dovedească
integritatea psihică, spunând că fusese victima unei conspiraţii. El a declarat că este “un cetăţean american onorabil, care a fost
păcălit să comită crimele”.
John Linley Frazier credea că are o “misiune divină” şi în acest scop a măcelărit o familie din Santa Cruz în 1970,
deoarece “aceştia poluau şi distrugeau Pământul”. În urma examinărilor a reieşit că Frazier era un schizofrenic paranoid, însă a
fost declarat sănătos şi condamnat la închisoare pe viaţă.
Modul de operare a lui David Borkowitz era o încercare bine construită de a-l face să pară schizofrenic. “Nu am nici o
îndoială că există în mine un demon încă de când m-am născut. Îmi vreau sufletul înapoi. Am dreptul sa fiu o fiinţă umană”