REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

la realizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la
mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
Incapacitatea şi imposibilitatea de a se realiza intoleranţa la frustrare face din comportamentul psihopatic un adevărat
recipient al dificultăţilor de adaptare socială. Inadaptarea şi insatisfacţia permanenta a psihopatului conduce la nihilism social,
în care lipseşte capacitatea de a contracta relatii stabile, considerate de el ca o limitare a libertăţii instinctuale. Persistenţa
situaţiilor dificile, imposibilitatea depăşirii lor sau a diminuării tensiunii emoţionale pe care o întreprind pot determina
comportamente contradictorii şi astfel, pentru a învinge starea de teamă şi anxietate se săvârşesc acţiuni îndrăzneţe, riscante
tocmai pentru a confirma faţă de propria conştiinţă validitatea capacităţii de adaptare şi rezistenţă la dificultăţile situaţionale.
Actul omucidar în sine devine trebuinţă obligând subiectul să premediteze actiuni permanente. Tensiunea afectivă
presupusă de starea de frustrare exprimă şi „priza de conştiinţă„ a subiectului reprezentând măsura conştientizării gravităţii
pericolului real al actului ce se pregăteşte. Starea de frustraţie se leagă de condiţiile deposedării şi se exprima printr-o
hiperemoţionalitate care se exteriorizează prin comportamente dezorganizate, anarhice, atipice şi neadecvate .
Pentru psihopat complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de
incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate
neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacita sau
exprimată a celorlalţi. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul acestor indivizi la
comportamente de tip inferior orientate antisocial.
Actul criminal apare de obicei la un individ alienat, deci supus unei depersonalizări radicale prin lipsa scopurilor sociale
sau insuficienta conştientizare a lor.
Actul se desfăşoară în condiţiile dictate de structura ergică, temperamentală, gradul de instruire, circumstanţe şi duce la
o stare de perfectă detensionare. Criminalul se simte eliberat, trăind această eliberare printr-un perfect confort organic şi psihic,
nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie actului o anumită semnificaţie negativă din punct de vedere uman şi social.
Periculozitatea comportamentului psihopatic rezultă din premeditarea actelor faţă de care păstrează o poziţie subiectivă,
din duplicitatea afectivităţii sale în receptivitatea marcată la inducţiile psihologice negative, din indiferenţa totală la
sentimentele altora şi incapacitatea de loialitate .Gradul de periculozitate al unui comportament psihopat, raportat la mediul de
existenţă, este in relaţie directă cu motivaţiile, cu gradul de dizarmonie al personalităţii, cu degradarea vieţii etice a persoanei.
Toţi aceşti factori afectează calitatea adaptării sociale, adaptarea devenind criteriul pragmatic de apreciere al stării de
periculozitat.
Periculozitatea unui comportament începe o dată cu începerea conceperea psihologică a actului, continuă cu perioada
trecerii la act şi cuprinde şi stadiul ulterior comiterii acestuia. Pregătirea actului este de multe ori inconştientă, constând în
acumularea unor tensiuni crescânde care stresează individul în permanenţă. Modul în care se săvârşeşte actul va arăta masura
gradului de agresivitate acumulată, locul pe care îl ocupă obiectul agresiunii în ierarhia valorilor intime. Trecerea la act nu
poate fi cenzurată de Supra-Eu, nici amânată, întru-cat psihopatul nu are o cenzură etică interioară. Pentru el noţiunea de viaţă
unică, irepetabilă este un concept exterior, impus de convenienţele social-educaţionale. Fiecare om cu care se relaţionează are o
valoare utilitară, existând doar în măsura în care satisface trebuinţele psihopatului.
Semnificaţia situaţiei dificile şi conflictul se ordonează într-o condiţionare reciprocă în relaţiile unei persoane, devenind
sursa socio-genă a comportamentului psihopat. Mediul nu poate fi patogen dacât în raport cu gradul de toleranţă al
organismului la frustrare, iar acesta îşi caştigă rezistenţa prin ereditate, antrenament şi obişnuinţă .
1.1.2. TEORII PRIVIND CAUZELE DEVIANŢEI
În decursul timpului, ca şi azi, se confruntă multiple teorii privind explicarea genezei devianţei, teorii ce pot fi
clasificate în biologice, psihologice, sociale, culturale sau eclectice.
Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infracţional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii.
Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificată, globală, care să
evidenţiem personalitatea implicată în actul infracţional în toată unitatea şi complexitatea sa.
Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane concluziile ei fiind bazate de cele mai miute ori pe
rezultatele a numeroşi ani de cercetare şi de muncă intensă. Toţi teoreticienii au ceva important, impresionant şi provocator de
spus despre abisurile fiinţei umane.
1.1.2.1. TEORII BIOLOGICE
Doyle, Lombroso şi Di Tullio au fost cei care au intuit, fundamentat şi dezvoltat concepţiile biologice care explică originea
devianţei. Lombroso a disecat cu mâna sa 383 creiere de criminali pentru a dovedi stgmatele biologice, ereditare, la
originea crimei. Cu toate limitele concluziilor sale, teoria pe care a elaborat-o poate f considerată până la un punct ca
având un impuls umanist-ştinţifc, deoarece, alături de Cezare Beccaria, a încercat “să înlocuiască determinismul absolut
al legilor cu cel ştinţifc al faptelor”. Astel, el a introdus cercetarea ştinţifcă a crimei, preocupare numită apoi