REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

spunea că Alfred are „un caracter foarte dificil". De o corectitudine specifică militarului, este în acelaşi timp sigur de
sine şi sub o aparenţă de om repezit, e de fapt un timid. Acest alsacian care n-are nimic deosebit nu se lasă în voia
sorţii. Are simţul autorităţii şi ierarhiei şi un spirit de disciplină cât se poate de pronunţat Când nepotul lui Leon
Blum, Jacques Kayser i-a prezentat manuscrisul cărţii scrise de el despre afacerea Dreyfus, Alfred Dreyfus s-a
mulţumit să-i rectifice doar o cifră. Îşi face serviciul ca stagiar în mai multe birouri ale statului-major al armatei.
Începută în octombrie 1894, afacerea Dreyfus s-a terminat în iulie 1906. La 13 iulie Dreyfus era înaintat la gradul de
MAIOR ŞI NUMIT ŞEF de escadron. La 22 iulie, la Şcoala militară unde fusese degradat, Dreyfus primea în faţa
trupei Legiunea de onoare în prezenţa a 250 de oameni în cadrul unei ceremonii care a durat vreo zece minute.
Întrucât n-a putut obţine gradul de locotenent-colonel cu titlu de reparaţie, Dreyfus cere la 26 iunie 1907 să fie trecut
în rezervă cu anticipaţie. La 4 iunie 1908, în timp ce era transferată la Pantheon cenuşa lui Zola, mort în urmă cu şase
ani, Louis-Anselme Gregori, un om de litere bătrân şi sărac trage la sfârşitul ceremoniei un foc de revolver asupra lui
Dreyfus, pentru a provoca în faţa Curţii de juri o revizuire a revizuirii. Dreyfus este foarte uşor rănit la braţul drept.
La 2 august 1914, maiorul Dreyfus este adjunct al colonelului comandant al artileriei din zona de Nord a taberei
fortificate a Parisului. Apoi, el primeşte comanda parcului de artilerie al unei divizii a Corpului 20. La începutul
anului 1918, ca urmare a unei circulare cu privire la limita de vârstă a ofiţerilor din unităţile de luptă, trece la
comanda parcului de artilerie din Orleans. La 9 septembrie 1918 este numit locotenent-colonel şi promovat ofiţer al
Legiunii de onoare. Moare la 11 iulie 1935 în urma unei boli îndelungate, (conform Maurice Baumont, membru al
Institutului Franţei, „ÎN MIEZUL AFACERII DREYFUS", 1976, Editions Mondiales, Paris, tradusă în limba română
de A. Toader şi B. Hacker, 1980, Editura Politică, Bucureşti, pag. 100-101 şi 377-378);
(2) Esterhazy (cel care afirma ulterior la Londra în 1903 lui Marius Gabion, ziarist la Le Temps: „Între spionaj şi
contraspionaj nu este o distanţă mai mare decât grosimea unei foiţe de ţigară") s-a născut în 1847. Acest Marie-
Charles-Ferdinand Walsin-Esterhazy, fiu şi nepot al unor generali francezi, legat prin străbunica lui de o familie
celebră în istorie, al cărei descendent nelegitim era, va deveni curând un aristocrat declasat. După ce studiază la
liceul Bonaparte cutreieră Germania şi Austria. Timp de un an, este ofiţer în armata pontificală; trece ca
sublocotenent în Legiunea străină; face războiul din 1870-71 în armata din Loire şi este avansat căpitan de infanterie.
Din ianuarie 1877 până în septembrie 1880, este detaşat la Serviciul de informaţii. În 1887 „cintele" Walsin
Esterhazy se căsătoreşte cu o fiică a marchizului Jacques de Nettancourt. În iulie 1892 el este avansat maior în
Regimentul 74 infanterie, (conform Maurice Baumont, op. cit. pag. 157-158);
(3) Doamna Bastian, născută Marie Caudron, soţia unui tâmplar (un vechi guard republican) din
strada Saint Honore nr. 398, Paris. Ea se îngrijea de curăţenia şi încălzirea camerelor şi birourilor ambasadei şi a
apartamentului ataşatului militar von Siisskind, din strada Lille, nr. 103.
Simulând un profund devotament faţă de germani, ea fura cu dibăcie nu numai bucăţele de hârtii, ci
şi scrisori din buzunarele hainelor, precum şi documente militare. Strângea documentele rupte şi
aruncate la coş, le ducea cu regularitate cel puţin o dată pe săptămână portarului Rohmer, în strada
Foburgul Saint-Honore nr. 3 sau 5, într-un plic, pe numele domnului Resch. Documentele de
dimensiuni mari, suluri etc. le preda direct căpitanului Rollin, la serviciul de informaţii (începând
din 1886). Ataşatul militar al S.U.A. scrisese ambasadei Germaniei că: „în faţa germanilor, doamna
Bastian se prefăcea că nu ştie să citească, ţinea scrisorile pe dos, dar ea citea foarte bine şi era
amestecată în toate uneltirile criminale împotriva Ambasadei Germaniei". La 29 august 1899, cu
prilejul Consiliului de Război de la Rennes, Times pomeneşte de doamna Bastian şi de activităţile ei legate de
serviciile franceze de informaţii. Aceste relatări trezesc o foarte mare curiozitate, pe care
Times caută s-o satisfacă la 1 septembrie, arătând că timp de mai bine de 20 de ani ea a fost femeie
de serviciu la ambasadă şi acum, retrasă într-un colţişor pierdut din Franţa, se bucură de „roadele muncii sale
cinstite". Ea primea de la Secţia de statistică 100 de franci pe lună, iar mai târziu, când soţul ei n-a mai putut munci,
250 de franci. Din când în când, mai căpăta şi câte o primă excepţională. În registrele Secţiei de statistică, doamna
Bastian figura sub numele de August, (conform Maurice Baumont, op. cit. pag. 20-22 şi Annachiara e Paciflco
Cristofanelli, „Grafologicamente. MANUALE DI PERIZIE GRAFICHE", Casa editrice CE.DI.S S.r.l. Roma, 2004,
pag. 55);
(4) Maximilian von Schwartzkoppen (după cei doi autori italieni citaţi mai sus ar fi „Schwartzkopfen") ocupă, între
10 decembrie 1891 şi 15 noiembrie 1897, funcţia de ataşat militar al Germaniei la Paris. S-a născut la Postdam în
1850, intră la infanterie în 1868. Sublocotenent în 1869, el luptă Ia Forbach, la Gravelotte şi, după asediul Metz-ului,
ia parte la campania împotriva armatei din Răsărit. Între 1873 şi 1876 urmează cursurile la Kriegsakademie, unde a