REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

1894-1895
Patty de Clam, D′ Aboville, Gobert (Banca franceză), Pelletier
Bertillon (serviciul de identitate (funcţionar al Ministerului Artelor
Judiciară al Prefecturii Poliţiei, Frumoase)
autoimitare), Charavay (comerciant
de autografe, ulterior retrasă),
Teyssonnieres (gravor).
1896-1898
Crepieux-Jamin, Gustav Bridier Hurst, Edouard de
Rougemont, Paul Moriaud (profesor de Drept şi rector al
Universităţii din Geneva), De Marneffe (Belgia), De Gray
Birch (doctor în Drept, expert din Londra), Thomas H.
Gurrin (expert al Ministerului Finanţelor şi al Băncii
Engleze), J. Hoit Schooling (scriitor şi grafolog din Marea
Britanie), Carvalhp (expert oficial din New York), Ames
(S.U.A.), Preyer (fiziolog, Germania), Couard -Varinard -
Belhomme.
1899-1900
(Procesul de reevaluare de la Rennes)
Atribuirea lui Esterhazy
Paul Meyer (director la Ecole des chartes), Emile Molinier
(arhivar la Muzeul Louvre, arhivar paleograf), Giry,
Hericourt (fiziolog).
Neimplicarea lui Dreyfus
Darboux (secretar la Academia Ştiinţelor), Appel (decan al
Facultăţii de Ştiinţe), H. Poincare (docent al Facultăţii de
Ştiinţe).
Dreyfus este eliberat de Preşedintele Emile Loubet, este recunoscut ca fiind nevinovat de Curtea
de Casaţie în 1906.
În 1930 publicarea memoriilor lui Maximilian von Schwartzkoppen va aduce confirmarea totală a
neimplicării lui Dreyfus.
Locard a comentat amar şi în mod realist (1924): „După această înfrângere, a avea curajul de a relua studiul
grafismelor, ar putea părea imprudent. Şi totuşi asta s-a întâmplat".
În Italia, Congresul Naţional al experţilor caligrafi din 1901 se naşte tocmai ca o reacţie la „spectacolul urât"
oferit de unii dintre cei mai renumiţi experţi din Franţa.
La rândul său, Jules Crépieux-Jamin (1935) scrie: „Nici un caz nu se pretează mai bine decât cazul Dreyfus
la judecarea stării actuale a expertizei asupra scrisului. Aici se vede cum sunt comise toate erorile, cum se produc
toate excentricităţile şi cum se manifestă cele mai mari talente".
Salvatore Ottolenghi (1924) scrie că „eroarea foarte gravă pe care a comis-o nu numai Franţa, ci şi întreaga
lume" ar fî putut fi evitată dacă s-ar fi făcut apel, pe baza criteriilor „extra-grafice" şi deci antropologice-psihologice,
la studiul şi la confruntarea celor două personalităţi: a falsificatorului suspectat (Dreyfus) şi falsificatorului
(Esterhazy).
(1) Alfred este cel mai tânăr dintre cei şapte copii, trei fete şi patru băieţi, provenit dintr-o familie alsaciană. El işi
face studiile la Mulhouse, Basel, Paris. Este admis la Şcoala politehnică, apoi e sublocotenent la Şcoala de aplicaţii
din Fontainebleau, locotenent de artilerie la Maus, după aceea la Paris; căpitan în 1889, este adjutant la Şcoala
centrală de pirotehnie militară din Bourges. Primit la Şcoala de război în 1890, este repartizat în 1892 la statul-major
al armatei. Înalt, cu ochii de un albastru cenuşiu, Dreyfus este un om foarte rece, tăcut extrem de rezervat şi chiar
închis în sine, sobru în gesturi şi expresii, cu o stăpânire de sine care-i frânează orice manifestare exterioară. Distant,
uneori tăios, nu are nimic din expansivitatea firească a „unui băiat bun şi de treabă". Mathieu Dreyfus, fratele său,