REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

suicidul pasional, care este mai curând o conduită de disperare, semnificând autodevalorizarea individului
care încearcă astfel să se elibereze de o durere morala insuportabilă (diferenţa de suicidul emotiv, este dată
de faptul că emoţia a fost prelungită şi intelectualizată angajând întreaga personalitate a subiectului),
echivalentele suicidare sunt frecvente în mediul penitenciar datorita beneficiilor secundare aduse de
îngrijirile medicale.
În general aceste conduite sunt considerate ca un “şantaj” fără a se da o semnificaţie deosebită faptului că
individul îşi foloseşte moartea ca o monedă de schimb, trecându-se destul de uşor peste toate conduitele de
revendicare ale deţinuţilor.
Trebuie făcută însă o distincţie între “şantajul cu sinuciderea” şi a „sinuciderea şantaj”. În primul caz,
individul scontează că va obţine beneficiul înainte de trecerea la act, în cel de-al doilea caz, după ce va muri. Ceea ce
trebuie estimat în fiecare caz în parte este intensitatea dorinţei de a muri, şi nu autenticitatea gestului propriu-zis.
Asocierea exagerata a intenţiei de a muri cu comportamentul automutilant ridică probleme întrucât
persoanele pot fi considerate ca lipsite de onestitate, că vorbim despre un comportament manipulativ sau că acest tip
de comportament poate fi ţinut sub control, neţinându-se astfel cont de elementele compulsive sau de coping. Putem
spune că de fapt acest tip de comportament este un ‘compromis’ între instinctul de a trăi şi dorinţa de a muri.
Mediul penitenciar influenţează comportamentul automutilant, deoarece aici vorbim în primul rând de o
multitudine de factori sub influenţa cărora individul se regăseşte: depresie (cu ocurenţă de 2 ori mai mare la femei, ca
factor neomogen), anxietate, dificultate şi tulburare de autocontrol, stresul – element fundamental, abuzul de alcool şi
alte substanţe, carenţele de alimentaţie. Poate fi vorba apoi de nevoia de a impresiona, teribilism sau, dimpotrivă, un
strigăt disperat de ajutor. Comportamentul automutilant este o componentă clinică a tulburării de personalitate de tip
Borderline, ca şi instabilitate afectivă. Persoanele supuse în trecut abuzurilor sexuale, au cele mai mari şanse de a
prezenta un comportament automutilant cronic.
Vorbim apoi de sindromul autorănirii deliberate (DSH), întâlnit îndeosebi în penitenciare, ce are ca şi
trăsături esenţiale impulsivitatea ridicată, anxietate şi furie crescută şi perceperea situaţiei în care persoana se află ca
fiind fără ieşire. Persoanele ce comit asemenea acte au relaţii proaste cu familia, se izolează social, au idei depresive,
suicidare, fac abuz de alcool şi alte substanţe şi au psihoze.
În cadrul tratamentului, trebuie avut în vedere un spectru larg de factori (psihosociali, genetici, biologici,
cognitivi în special) şi trebuie să fie comprehensive, în sensul că starea este un factor determinant, dar nu unicul.
Persoana tratată trebuie să aibă contact permanent cu persoanele importante pentru ea şi să fie angajată în activităţi
semnificative. Ca şi terapii, cea mai de efect şi cu foarte bune rezultate este cea cognitiv-comportamentală, cu
obiectiv principal de a schimba şi regândi modul şi situaţiile de viaţă, de a le da o altă interpretare. Un rol important
îl are şi psihoeducaţia (ca parte a terapiei cognitive comportamentale sau doar cu medicaţie), în care i se acordă o
deosebită importanţă şi pacientului, încurajat astfel să îşi comunice dificultăţile de aderenţă, sa împartă practic cu
terapeutul responsabilitatea tratamentului, să îşi examineze şi să-şi înfrunte propriile temeri sau să îşi dezvolte
abilităţi de coping pe care să le folosească în momente de stres.
Ca şi calităţi, un bun terapeut trebuie să empatizeze cu pacientul său, să ştie să fie un bun ascultător, să ştie
să îi câştige încrederea, (acel “captatio benevolentiae”), să îl încurajeze să participe activ la terapie, să adreseze
întrebări deschise, să fie creativi.
Deţinutii cu pedepse de lungă durată şi înţelegerea comportamentelor acestora
În spatele fiecărui comportament se află totdeauna o motivaţie. A înţelege acel “de ce?’ ajută în primul rând
la schimbarea comportamentului persoanei, de a reclădi încrederea în propriul potenţial, de a facilita comunicarea.
Atenţie trebuie acordată comportamentului, şi nu personalităţii; un comportament recompensat se va repeta, iar unul
pedepsit de obicei nu se va repeta, asta în afara cazului în care pedeapsa este percepută ca şi o consolidare a
comportamentului. Comportamentul care este ignorat sau nerecompensat, în cele din urma nu se va mai repeta, chiar
dacă la început ar putea creşte iîn intensitate.
Termenul de “detenţie de lungă durată” nu este definit în legislaţia multor state, de obicei fiind acceptate, ca
şi durată de timp, în acest sens, pedepse până la 25 de ani. Şi detenţia pe viaţă are diverse sensuri, respectiv de la
situaţia în care nu există perioadă minimă la o perioadă minimă fixă foarte variabilă, sau chiar la detenţia pe durata
vieţii efective. Procentul populaţiei carcerale cu pedepse începând de la 5 ani sau mai mari diferă în diverse state
europene. Astfel, în Germania întâlnim un procent de 10%, în Albania 74%, iar în ceea ce priveşte detenţia pe viaţă,
procente semnificative întâlnim în Marea Britanie (10%-15%). În 5 state detenţia pe viaţă nu există.
Recomandările europene asupra practicii din România au ca şi obiective:
asigurarea faptului că unităţile de detenţie sunt sigure atât pentru ei cât şi pentru alţii
contracararea efectelor dăunătoare ale unei detenţii de lungă durată