REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

AFACEREA DREYFUS
Istorie şi Criminalistică
Radu CONSTANTIN
Lector univ.
Expert criminalist
Vicepreşedinte al Asociaţiei Grafologice din România
Membru al Societăţii Franceze de Grafologie şi al Asociaţiei Grafologice Italiene
Când am scris acest articol, m-am gândit în primul rând la nou-sosiţii în domeniul criminalisticii dar şi la
profesioniştii cu experienţă, pentru că o revedere a cazului „Dreyfus" este binevenită dacă avem în vedere în primul
rând consecinţele pe care le au de suportat uneori unele persoane implicate în dosarele judiciare pentru a căror
activitate de stabilire a adevărului, se efectuează expertize criminalistice.
Chiar dacă în formă sintetică, în acest moment considerăm necesar să amintim întâmplările ce ţin de cazul
(afacerea) „Dreyfus" care, dincolo de lecturile şi interpretările istorice, constituie una din cele mai celebre erori
judiciare şi de expertiză grafică şi care, evident a contribuit la creşterea neîncrederii în acest gen de expertiză
criminalistică.
Literatura referitoare la acest subiect este destul de vastă şi pentru că afacerea nu e numai judiciară, ci şi
emblematică în confruntarea politică dintre partidele republicane şi socialiste de stânga (dreyfusarde) şi partidele
monarhiste şi naţionaliste de dreapta.
Este vorba de un proces lung şi complex sau, mai bine zis, de o serie de procese care încep din 1894 şi ţin până la
1906, chiar dacă din punct de vedere tehnic, putându-se verifica direct originalul bordereau-ului, chestiunea era
relativ simplă.
Scrisul verificat la început este atribuit căpitanului Alfred Dreyfus*. Ulterior este identificat adevăratul
autor: maiorul Esterhazy.
Doamna Bastian este o femeie de serviciu care lucrează la ambasada germană din Paris. Serviciile franceze
de informaţii o plătesc pentru a aduna hârtiile (ce conţin informaţii secrete provenite de la francezi) pe care
locotenentul-colonel Maximilian von Schwartzkoppen, ataşatul militar al Germaniei la Paris, le aruncă în coşul de
gunoi. În 1894 adună fragmente dintr-o scrisoare redactată de un ofiţer (oficial) francez prin care comunică nemţilor
o serie de informaţii (chiar faimosul bordereau).
La 29 octombrie 1894, „La Libre Parole" a anunţat arestarea unui ofiţer al cărui nume însă nu 1-a dat.
La 31 octombrie 1894, vine „Le Matin" cu ştirea care precizează că este vorba de spionaj în favoarea
Germaniei şi este dezvăluit numele lui Dreyfus, aceasta după ce la 6 octombrie 1894, bordereau-ul îi este atribuit lui
Dreyfus şi ministrul de război generalul Mercier a semnat ordinul de arestare a căpitanului.
Cu instruirea „afacerii Dreyfus", care trebuia să rămână secretă pentru a menaja „onoarea armatei" a fost
însărcinat, împotriva voinţei sale, maiorul Du Paty de Clam care la 15 octombrie 1894 îi dictează lui Dreyfus la
Ministerul de Război, în prezenţa şefului Siguranţei, Cochefert, un text asemănător celui din bordereau şi după ce
acesta scrisese al patrulea rând, îl declară arestat sub învinuirea de colaborare cu duşmanul.
La 23 decembrie 1894, „Le Petit Journal” a publicat un articol despre „Afacerea Dreyfus”.
El nu încetează să-şi susţină nevinovăţia. Dar nu ştie pentru ce este acuzat. I se percheziţionează
apartamentul. Soţia sa este interogată cu asprime, fără a i se spune unde se află soţul ei. I se atrage atenţia că dacă va
semnala dispariţia lui, îi va semna condamnarea la moarte.
La 15 zile după arestare, lui Dreyfus îi este în sfârşit arătată o fotocopie a bordereau-ului.
Doi experţi grafologi diletanţi (Du Paty de Clam - despre care am amintit mai sus şi care se vedea în
calitatea de „ofiţer de poliţie judiciară", şi locotenentul-colonel d′ Aboville, (subşeful Biroului IV) îşi orientează
studiul către căpitanul Alfred Dreyfus, evreu, personalitate introvertită.
Gobert, expert al Băncii Franceze, aminteşte că bordereau-ul nu poate fi atribuit lui Dreyfus. Generalul care
a cerut expertiza, fiind nesatisfăcut de răspuns, se adresează lui Bertillon care a făcut pentru Gobert fotografii
mărite, dar care, cum precizează Jules Crepieux-Jamin „nu era un expert în scrieri şi nici nu mai efectuase vreodată o
expertiză", în rest, conform spuselor lui Edmond Locard (1914), Bertillon „avea oroare de expertiza privind scrisul şi
nu avea deloc încredere în rezultatele obţinute prin tehnicile neconsistente ale celor care se ocupau de acest lucru".