REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

faţă de cele ale oamenilor obişnuiţi. “Sistemul nervos al oamenilor violenţi este leneş. Ei au nevoie de un nivel ridicat de
stimulare pentru a avea experienţe intense” spune psihologul criminalist Shawn Johnston.
Privare senzorială. Studiile relevă că lipsa atingerii fizice poate fi dăunătoare dezvoltării copilului. Într-un studiu
făcut pe cimpanzei s-a evidenţiat că puii care nu au fost atinşi au devenit retraşi, iar mai târziu au început să îi atace pe ceilalţi.
Unii criminali în serie au fost separaţi de părinţi la vârste fragede şi au fost privaţi de dragostea şi atingerea mamelor.
În concluzie, toate aceste caracteristici fiziologice nu sunt singurele cauze ale comportamentului criminalilor în serie.
Mulţi oameni au leziuni cerebrale şi defecte biologice, dar nu sunt violenţi. O aterizare în cap nu dă naştere unui criminal în
serie. Poate fi răul redus la o ecuaţie chimică ? Probabil ca este o combinaţie între factorii de mediu şi predispoziţiile genetice
şi chimice. Se ştie doar faptul că nu există un singur tipar pentru criminalii în serie.
1.2.3. PSIHOPAŢI / SOCIOPAŢI
Gândire denaturată. Semnul distinctiv al unui psihopat este inabilitatea de a simţi compasiune pentru ceilalţi.
Victimele sunt dezumanizate şi iau forma unor obiecte fără valoare în mintea criminalului. “Pur şi simplu îmi plăcea sa omor,
vroiam să omor” spunea Ted Bundy, în timp ce Peter Sutcliffe declara fără remuşcări că el “curăţa străzile de gunoi uman”.
“Diagnosticarea începe din copilărie în cazul copiilor care prezintă tulburări de comportament sau agresivitate. Primul
diagnostic care se pune este deficit de atenţie – disfuncţie hiperactivă, iar, în cazuri mai grave, schizofrenie sau un alt tip de
psihoză. Pe măsură ce copii cresc, dacă tratamentul nu dă rezultat, diagnosticul se schimbă în deviaţii de comportament, un
termen relativ nou, cel folosit anterior fiind reacţie agresivă antisocială. După ce adolescentul trece de 18 ani, deviaţia de
comportament se transformă în disfuncţie de personalitate sociopată” – Dorothy Otnow Lewis: “Vinovaţi de dementă”.
În sec al XIX-lea, psihopatologia era considerată ca fiind “nebunie”. Astăzi este cunoscută sub denumirea de
“sociopatologie”. Experţii cred că sociopaţii reprezintă o fuziune nefericită de elemente interpersonale, biologice şi
socioculturale.
Psihopaţilor le sunt caracteristice lipsa scopurilor, a conştiinţei, a trăirilor emoţionale, precum şi un comportament
antisocial iraţional. Ei caută permanent senzaţii puternice şi nu cunosc sentimente de frică. Pedepsele nu prea dau rezultat,
deoarece ei sunt impulsivi de la natură şi nu le este teamă de consecinţe. De asemenea, sunt incapabili sa aibă relaţii profunde,
pentru ei oamenii fiind doar obiecte de manipulare şi exploatare.
Conform unui studiu psihologic (numit DSM 111R) între 3 – 5 % dintre bărbaţi şi mai puţin de 1% dintre femei sunt
sociopaţi. Psihiatrii spun ca factorii care creează un sociopat sunt următorii:
Studiile arată că 60 % din indivizi au pierdut un părinte;
Copilul este privat de dragoste sau hrană, părinţii sunt distanţi sau absenţi
Disciplina inconsecventă: dacă tatăl este sever, iar mama este slabă, copilul va învăţa sa evite autoritatea şi sa o
manipuleze pe mamă;
Părinţi care în particular umilesc copilul, iar în public afişează imaginea unei “familii fericite”.
Psihopatii devin deseori oameni de afaceri sau conducători importanţi. Nu toţi psihopatii sunt motivaţi sa ucidă. Dar
atunci când iţi este uşor sa îi desconsideri pe ceilalţi şi când o viată întreagă ai avut parte de nedreptăţi şi respingere,
crima ar putea sa pară o alegere naturală.
Genetica. Testele arată că sistemul nervos al psihopatiilor este diferit – ei simt mai puţină frică şi anxietate decât
oamenii normali. Un experiment a arătat că “nivelurile cerebrale scăzute” cauzează nu numai impulsivitate, dar arată de
asemenea că sociopaţii îşi schimbă foarte greu comportamentul şi au nevoie de mai mult timp pentru a învăţa decât indivizii
normali.
Genetica şi factorii fiziologici contribuie şi ei la formarea unui psihopat. Un studiu realizat în Copenhaga s-a
concentrat pe un grup de sociopaţi care fuseseră adoptaţi atunci când erau copii. Rudele biologice ale sociopaţilor erau de 4 – 5
ori mai predispuse la aceleaşi tulburări decât oamenii obişnuiţi. Totuşi, genetica nu oferă explicaţii complete, arată doar o
predispoziţie la un comportament antisocial. Mediul este cel care confirmă sau infirmă personalitatea sociopată.
Atunci când psihopatii au fost supuşi testului EEG (electroencefalografie), s-a observat că între 30% – 38% dintre ei
prezentau unde cerebrale anormale (de obicei difuze şi neregulate). Copii au de obicei o activitate cerebrală scăzută, dar
aceasta creşte pe măsură ce înaintează în vârstă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu psihopatii. Activitatea anormală a undelor
cerebrale se datorează lobilor temporali si sistemului limbic, zone care controlează memoria şi emoţiile. Dacă dezvoltarea
acestor parţi ale creierului este stopată, iar părinţii sunt abuzivi sau iresponsabili, atunci există toate premizele dezvoltării unei
personalităţi antisociale. Psihiatrii afirmă că psihopatii nu pot fi trataţi cu succes. Tratamentul cu şocuri nu dă rezultate,
medicamentele nu s-au dovedit benefice, iar psihoterapia, care necesită încredere în relaţia cu terapeutul, nici un intră în
discuţie deoarece psihopatii sunt incapabili sa dezvolte relaţii cu ceilalţi oameni. Cei mai mulţi psihopaţi ajung în închisoare în
loc de spitale psihiatrice.
Modul în care gândesc. După doctorul S. Reid Meloy, autorul cărţii “Mintea psihopată: origini, dinamica şi
tratament”, psihopatul este capabil numai de relaţii sadomasochiste, bazate pe putere şi nu pe ataşament. Psihopatii se
identifică cu un model agresiv, cum ar fi un părinte abuziv, şi atacă partea mai slabă, mai vulnerabilă din ei, care este proiectată
asupra celorlalţi. Aşa cum a spus Dennis Nilsen: “Mă omoram doar pe mine, dar întotdeauna murea cel din faţa mea”. Dr.
Meloy afirma că în timpul dezvoltării din copilărie se produce o ruptură în copilul psihopat: există “Eu-cel slab”, care este
interiorul vulnerabil, şi “Altul – cel puternic”, ce reprezintă exteriorul agresiv, experienţele dureroase. Copilul ajunge sa creadă