REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

lucrat la secţia pentru Franţa a statului-major. În 1862, căpitan de stat-major, este trimis la ambasada din Paris în
calitate de al doilea ataşat militar şi rămâne aici din 1882 până în 1885. Între anii 1885-1888 este instructor militar al
marelui duce de Hessen-Darmstadt. În 1888 este maior la statul-major al unei
divizii de infanterie. În 1891, după ce a comandat câteva luni un batalion al Regimentului 3 de
gardă, este numit ataşat militar la ambasada din Paris şi, în exerciţiul acestor funcţiuni, avansat în 1893 locotenentcolonel,
în 1896 aghiotant imperial şi regal. În 1897 colonel. Avea reputaţia unui om amabil, cult, acomodabil şi era
bine văzut de împărat: Wilhelm al II-lea voia să aibă la Paris un ofiţer care se prezintă bine. Foarte monden, mai mult
om de lume decât de cazarmă, Schwartzkoppen, celibatar convins (nu se va căsători decât la 52 de ani, la cinci ani
după plecarea sa din Paris), îşi ţesea intrigile într-un domeniu care nu trebuia neapărat să ţină de biroul de informaţii,
(conform Maurice Baumont, op. cit. pag. 65-66);
(5) Alphonse Bertillon s-a născut la 23 aprilie 1853 într-o familie lyoneză (de numele acestui oraş avea să se lege şi
numele altor doi titani - Lacassagne şi Locard), era fiul doctorului Louis Adolphe Bertillon, un ilustru statistician,
vicepreşedinte al Asociaţiei de antropologie şi nepotul lui Achille Guillard naturalist şi matematician. A fondat
Serviciul dc identitate judiciară şi de asemenea Serviciul antropometric a fost opera sa, activitate (măsurarea
anumitor variabile ale corpului) care a dus la identificarea criminalilor. În schimb se opunea tehnicii dactiloscopiei,
având o aversiune pentru amprente, pe care le numea „pete minuscule1* („taches minuscules") şi care nu puteau
servi, după opinia sa, niciodată, ca mijloc esenţial la constituirea unui sistem de identificare valabil. Bertillon a
refuzat cu cerbicie să adopte dactiloscopia. Când Sir Galton i-a propus să contribuie la studiul amprentelor, nu a găsit
alt motiv ca să-1 refuze pe ilustrul savant, decât acela că metoda este dificilă, pentru că murdăreşte degetele! Şi ca o
ironie, presa a răspândit ideea că identificarea cu ajutorul amprentelor se datorează lui Bertillon). Totuşi Bertillon era
la curent cu dactiloscopia: în 1894 s-a iniţiat în secret asupra principiilor care-i stau la bază şi el care avea geniu şi
care din nefericire cu nici un preţ nu accepta ideile altora, a inventat toate elementele unei clasificări dactiloscopice.
EI considera ca o soluţie combinarea celor două metode - antropometrică şi dactiloscopică - soluţie preferabilă ca
siguranţă şi rapiditate în identificarea unui suspect. În 1894, contrar voinţei sale, Bertillon este amestecat în afacerea
Dreyfus. Este consultat în calitate de grafolog, domeniu care îi era complet străin. Comite o gravă eroare şi raportul
său contribuie la condamnarea unui nevinovat. Chiar după reabilitarea lui Dreyfus, Bertillon nu a vrut să-şi
recunoască greşeala. Bertillon a suferit toată viaţa de migrene. Poate că această suferinţă şi-a pus amprenta şi asupra
caracterului său. Cert este că, prin anul 1913, migrenele şi durerile de stomac şi
intestine se intensifică. La toate acestea, se adaugă o stare de slăbiciune generalizată. Are senzaţie permanentă de
frig; se înveleşte cu pleduri şi încinge soba. Medicii îi diagnostichează o anemie pernicoasă avansată. Şi starea sa
psihică se înrăutăţeşte, mai ales la aflarea faptului că pretutindeni metoda antropometrică este înlocuită cu cea
dactiloscopică. Este cuprins de accese de furie şi firea sa devine şi mai insuportabilă pentru cei din jur. Se recurge la
o ultimă încercare, riscantă pentru vremea aceea: i se face o transfuzie de sânge. Bertillon îşi recapătă vederea şi
puterile, reluându-şi activitatea. Dar nu pentru mult timp: după două luni boala îi revine, iar repetarea transfuziilor nu
mai are efecte de lungă durată. Aproape orb, îşi petrece zilele într-un fotoliu. O ultimă mângâiere: i se acordă Rozeta
Legiunii de Onoare. Alphonse Bertillon moare la 13 februarie 1914. (conform Paul Ştefănescu, „În slujba vieţii şi a
adevărului", voi. 1, Editura Teora, 1998, Bucureşti, pag. 87, 96, 157-159; Maurice Baumont, op. cit. pag. 97;
Annachiara e Pacifico Cristofanelli, op. cit. pag. 56);
(6) Maiorul Henry s-a născut în 1846 în Marna, dintr-o familie de cultivatori. Joseph Henry intră în armată la
infanterie, în 1865; sergent-major în 1870, în timpul războiului franco-german devine sublocotenent, apoi locotenent.
Căpitan în 1879, Henry ia parte la expediţia din Tunisia precum şi la cea din Tonkin; este rănit în sudul regiunii Oran.
Din Oran pleacă în 1890 la Peronne cu gradul de maior; aici se căsătoreşte cu fiica unui hangiu. în 1893 este detaşat
la Secţia de statistică. Era un bun ofiţer de trupă, provenit din rândurile trupei. Fiind de origine ţărănească,
antidreyfusarzii spuneau despre el că este „un plebeu energic", iar dreyfusarzii un „ţărănoi viclean".