REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE Nr ...

creşterea şanselor de reintegrare a deţinuţilor în societate după liberare
Pentru ca aceste obiective să fie atinse, întreaga activitate de gestionare a deţinuţilor ar trebui să se bazeze pe 6
principii:
1. Principiul individualizării, potrivit căruia modul de gestionare al fiecărei persoane ar trebui
individualizat pentru reflectarea caracteristicilor individuale proprii acelei persoane.
2. Principiul normalităţii, în cadrul acestuia afirmându-se ideea că viaţa în penitenciar ar trebui să reflecte
cât mai fidel realităţile vieţii din comunitate
3. Principiul responsabilităţii, care spune că viaţa în detenţie ar trebui să încurajeze persoanele private de
libertate să exerseze pentru asumarea de responsabilităţi personale
4. Principiul securităţii şi siguranţei: ar trebui să se facă o analiză clară şi să se distingă între riscurile
fiecărui deţinut la adresa membrilor comunităţii, a celor din penitenciar şi la adresa propriei persoane
5. Principiul nonsegregării. Aici ar trebui să se ia în calcul faptul că nu ar trebui separaţi deţinuţii cu
pedepse lungi şi cei cu detenţie pe viaţă doar pe criteriul de durată al pedepsei.
6. Principiul evoluţiei sau al progresiei, după care planul de executare al pedepsei pentru fiecare deţinut ar
trebui să ţină seama de regimul progresiv de executare al pedepsei în vederea eliberării şi întoarcerii în
comunitate.
Privind planul de executare al pedepsei, acesta ar trebui să cuprindă examinarea periodica a deţinuţilor, o
evaluare sistematică a riscurilor şi nevoilor, participarea la programe de lucru, educative, programe ce vizează
comportamentul infracţional al deţinuţilor, evoluţia progresivă în cadrul regimurilor de detenţie, practic activităţi
care să se concentreze cât mai mult pe reintegrarea cu succes în comunitate după liberare.
Evaluarea riscurilor şi a nevoilor ar trebui să includă riscurile la adresa propriei persoane, a celor din jur şi
din comunitate, inclusiv riscul de evadare. Totodatp ar trebui concentrate pe nevoile criminogene, care odată
abordate diminuează posibilitatea de recidiva a persoanei şi să aibă ca scop identificarea unei abordări pozitive
pentru gestionarea individului.
Despre siguranţă si securitate, despre unităţile de maximă siguranţă, acestea ar trebui folosite doar în ultimă
instanţă, alocarea deţinuţilor în aceste unităţi trebuind revizuită în mod frecvent, şi repartizarea pe regimuri de
detenţie să fie facută diferit, în funcţie de gradul de pericol pe care îl prezintă pentru comunitate, pentru cei greu de
gestionat sau pentru cei care prezintă un risc ridicat pentru propria persoană. Unităţile de maximă siguranţă ar trebui
să ofere deţinuţilor activităţi care să îi implice cât mai mult, astfel încât în penitenciar să se creeze o atmosferă
pozitivă, legatura acestora cu familia să nu fie întreruptă şi să existe acces la consiliere şi sprijin pentru crearea unei
stări generale de bine.
Se mai fac o serie de recomandări speciale privind nevoile speciale (cum ar fi pentru cetăţenii străini,
deţinuţii în vârstă sau în faze terminale ale unor boli, cei cu tulburări psihologice, deţinutele femei sau tineri) sau
despre perioada de după detenţie, la eliberare, când ar trebui să existe planuri pre şi posteliberare în baza riscurilor şi
nevoilor evaluate, continuarea unor programe sau activităţi începute în penitenciar şi strânsa legatură dintre
penitenciar şi agenţiile de sprijin şi cele medicale din comunitate.
În România, prevederile legale actuale fac parte din Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, respectiv Art.18 (sistemul progresiv), Art. 19
(regimurile de executare a pedepsei), Art. 20, 22 (deţinuţii cu pedepse de lungă durată şi detenţie pe viaţă), Art. 25,
26, 27 (despre diversele Comisii şi planul de activităţi destinat deţinuţilor), Art. 38-54 (drepturile deţinuţilor), Art.
64-67 (activităţi de educaţie şi formare profesională), Art. 68.69 (recompense şi permisiunea de a ieşi din
penitenciar), Art. 77 (liberarea condiţionată).
Pentru a înţelege mai bine modul în care putem rezolva problemele privind dependenţa de droguri, trebuie
să abordam paleta motivaţiei .
Prin motivaţir ne referim în principal la disponibilităţi personale de a putea să se implice, să urmeze o
anumită strategie. Urmărind, deci, aici nivelul motivaţiei privind schimbarea modului în care psihologul sau
psihoterapeutul acţionerază asupra persoanei prin schimbarea motivaţiei prin modalităţi de încurajare pentru a urma
o anumită strategie propusă de aceştia.
Motivarea însemnă deci, urmărirea impulsului de a acţiona într-un anumit fel într-o situaţie, probabilitatea
ca cineva să înceapă, să continuie sau să menţină o strategie oferită de către specialişti şi nu în ultimul rând va trebui
să avem în vedere dacă persoana este GATA-DISPUSA ŞI CAPABILA să facă schimbarea .
Se cunosc deci o mulţime de teorii privind stabilirea obiectivelor intervenţiei de schimbare şi motivare care
va urmări eficienţa personală. Se urmăresc astfel constatările privind stabilirea obiectivelor urmând paşii:
Dacă obiectivul este mai specific, cu atât mai concentrat va fi efortul pentru atingerea lui