citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Daniela VARVARA
Poezia şi poetica
neomodernistă
ca soluţie
a crizei identitare din
perioada proletcultistă
(Anti)Motto:
„Nu pot să-naintez niciunde.
De la eu la eu distanţa
e acoperită de moarte”
(Nichita Stănescu, Lupta inimii cu sângele)
ÎÎn prezentul eseu pornim de la două premise: (1) literatura
poate fi privită ca spaţiu depozitar al crizelor indentitare ale
culturii naţionale, ale societăţii, iar exemple pot fi urmărite
de-a lungul istoriei sale, de la afirmarea “disperării” de a trăi în
interiorul unei culturi minore, până la poezia modernă şi cea
postmodernă (cu precădere) citite ca spaţii ale alterităţii eului,
ale înstrăinării şi ale rupturii; (2) estetica şi poetica neomodernismului
liric românesc pot fi citite ca „explozii” ale unor euri
forţate a se corela cu dogmatica vremii, ca răbufniri ale unor
spirite încătuşate de socio-politic, ca o evadare dintre graniţele
“noii literaturi” (nouă-aici- în sensul folosit de propaganda
socialistă a anilor ‘45-’48).
Ne vom opri asupra perioadei relativ recent denumite neomodernistă
din literatura română, mai precis asupra poeziei
anilor ‘60-‘80, pe care o vom raporta la regimul politic şi la ideologia
“noii poezii” impuse în stalinism şi comunism.
Pentru a înţelege mai clar „revoluţia” neomodernistă, trebuie
să aducem în discuţie perioada imediat premergătoare
– cea de după război (1945-1960), pe care o putem pune sub
semnul crizei idenţităţii (personale şi naţionale, căci, forţarea,
sau impunerea socialismului, a comunismului privesc atât naţiunea,
cât şi individul creator).
„Noua ordine culturală” este mai întâi promovată prin intermediul
presei (la început presa de stânga: Tribuna poporului,
Scânteia tineretului, Lumea, Victoria etc.) – în anii 1945-1946,
apoi impusă prin diverse mijloace de constrângere, începând
tot cu presa, după cum arată Ana Selejan. [1] Intervenţia energică
a statului, a politicului în viaţa societăţii şi a individului,
dar şi în artă (şi implicit- cu precădere chiar- în literatură), în
chiar laboratorul de creaţie, prin condamnarea unor concepţii
literare, a unor idealuri artistice şi impunerea anumitor teme,
personaje, viziuni şi chiar a anumitor elemente tehnice. Se impunea
acum convertirea scriitorului în ceea ce Lenin promova
- “inginerul de suflete” care, aşa cum scria Geo Dumitrescu
într-un articol [2] , trebuie să se găsească “angrenat în lupta zilnică,
în frământările şi în treaba frenetică a străzii”, căci “prin el
respiră miile de colhozuri, miile de uzine, fabrici, şantiere”.
1. Ana Selejan, Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 2005 [2] , v. cap. “Noua ordine
culturală”
2. Geo Dumitrescu, Viaţa şi munca scriitorului sovietic, în “Victoria”, I,
nr.17, 8 nov.1944, apud Ana Selejan, op. cit, p. 90
Din 1948 putem vorbi deja de “sfârşitul modernităţii
poetice” [3] şi de o literatură aservită politic, impusă pe scară largă
(„ajutată” inclusiv de “trădarea anumitor intelectuali”), de o
poezie preponderent socializantă, politicizantă. România începuse
să trăiască momente de dominare sovietică, de totalitarism
– sub diverse forme – prelungit până în 1989.
Este o criză la nivel individual şi social, o perioadă în care
substanţa identitară este zguduită, căci morala tradiţională
este aruncată la gunoi, istoria şi geografia mitică renegate, iar
grila de valori – morale şi culturale - răsturnată.
În acest context, apar totuşi câteva sclipiri evazioniste, care
izbucnesc în adevărate constelaţii lirice odată cu debutul lui
Nichita Stănescu şi al generaţie sale.
Schimbarea de paradigmă adusă de generaţia ’60 este
prefigurată de manifestul Cercului Literar de la Sibiu şi de poeţii
de la “Steaua”, aceste două grupări literare putând fi deci
considerate precursoare ale neomodernismului. “Esteţii din
Ardeal”, cum au fost numiţi cerchiştii, propun în scrisoarea
– manifest adresată lui Lovinescu o autonomie a esteticului
(căci o operă nevaloroasă sub acest raport este nulă, aşa cum
a afirmat Ion Negoiţescu), o vitalizare a lirismului, prin resurecţia
baladescului de factură livrescă. Tot o resurecţie a esteticului,
o înnoire a poeziei, o construcţie lirică pe tipare moderniste
(prin sincronizarea cu sensibilitatea unor autori ca
Bacovia, sau Maiakovski [4] ), ca o contrapondere a poeziei timpului
- dogmatică, proletcultistă - promovează A.E. Baconsky
şi ceilalţi „stelişti”: Victor Felea, Aurel Gurghianu, Ion Horea, Aurel
Rău, Petre Stoica. Ion Pop îi atribuie acestei grupări literare
rolul de punte spre lirismul autentic al generaţiei lui Nichita
Stănescu, de refacere a legăturii cu marii modernişti [5] .
De altfel, “noua poezie”, cum numeşte Manolescu opera
marilor lirici afirmaţi plenar în deceniile al şaptelea şi al optulea,
se naşte ca o reacţie la realismul socialist cultivat în epoca
stalinistă, la poezia aservită politic a unor autori ca Dan Deşliu,
Victor Tulbure, sau Mihai Beniuc şi îşi revendică izvoarele culturale
în modernismul interbelic. Aşa se face că la poeţii generaţiei
’60 critica a identificat influenţe – teme, structuri, motive
- din Ion Barbu, Blaga, Arghezi, sau Bacovia.
3. Ana Selejan, Poezia românească în tranziţie, Cartea Românească,
Bucureşti, 2007, p. 325
4. Aşa cum nota A.E.Baconsky în “Colocviul critic” din 1957, apud
GeorgeBădărău, Neomodernismul românesc, Iaşi, Institutul European,
2007, p.48
5. În capitolul “Sub semnul luptei cu inerţia”din Poezia unei generaţii
(Cluj, Ed. Dacia, 1973, p. 17), Ion Pop menţionează dublul rol al
grupării de la Steaua de a reface o legătură cu aria modernă a poeziei
noastre şi de a menţine atmosfera propice încurajării forţelor
creatoare de valori autentice
102 HYPERION Eminescu in aeternum