citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

hermeneutică, care se prezintă ca o nouă koiné a filosofiei
actuale. [26] În Dincolo de subiect filosoful arată că actuala
hermeneutică, pornind de la gândirea lui Heidegger și Gadamer,
trebuie dezvoltată în trei direcţii: a) o concepţie slabă
a fiinţei și a adevărului; fiinţa „se întâmplă”, crește, devine.
B) definirea omului în termenii de „mortalitate”, de
finitudine; și c) o etică „mai curând sub semnul unei pietas
pentru ceea ce vieţuiește și lasă urme, decât sub semnul acţiunii
realizatoare de valori”. [27]
Gândirea slabă, devenind astfel hermeneutică postmodernă
e un mod de a descrie cultura în ansamblul ei, de a
descrie o situaţie generală a gândirii, care „se poate constata
cel puţin în lumea occidentală, industrial-târzie și care
indică diminuarea unei concepţii realiste în sens forte a
fiinţei unei concepţii convenţionale, comunicaţionale, istorisite
în sens slab, a fiinţei”. [28] Una dintre caracteristicile
hermeneuticii contemporane, care se dezvoltă pe baza
fundamentelor heideggeriene este dezvoltată de Gadamer
după care Fiinţa, ce poate fi înţeleasă, e limbaj. [29] Din punct
de vedere filosofic întemeierea hermeneutică, slabă își asumă
finitudinea metafizicii. [30] Astfel, sensul bogat al postmodernismului
este acela că hermeneutica este metafizica
sfârșitului metafizicii, prin aceea că aceasta își asumă finitudinea
și istoricitatea, deopotrivă ale subiectului și ale fiinţei.
Altfel spus, Vattimo ne invită să descoperim în filosofia
actuală o hermeneutică ce garantează că în aceste condiţii
nihiliste nu poate fi gândită o altă metafizică, deoarece
hermeneutica este o „viziune ce cuprinde regândirea; a ieși
din metafizică uitând-o ar fi ca și cum te-ai expune riscului
nevrozei. Se poate ieși din metafizică doar consumând-o,
adică regândind-o continuu. Hermeneutica se introduce
în tradiţia gândirii cu acest aport de regândire consumatoare,
nu de alternativă, și aceasta mie mi se pare important.
Este metafizica sfârșitului metafizicii. Unicul mod de
a face să ia sfârșit metafizica e să continui să vorbești de ea
în așa fel încât s-o consumi”. [31] Irina Stănciugelu descoperă
și ea în teoria lui Gianni Vattimo, configurată în aserţiunea
gândirea slabă un adevăr al postmodernismului ce privește
fiinţa ca aflându-se „într-un proces de diminuare, de slăbire.
Sunt înlăturate astfel constrângerile tari ale normativităţii
în toate planurile gândirii, de la pozitivismul știinţific
până la normativitatea legilor morale și a canoanelor estetice”.
[32] Iar Aurel Codoban semnalează că modelul ontologic
vattimonian, excluzând transcendenţa, nu se mai
bazează pe o relaţie arhetipală între principiu și manifestările
sale, ci mai curând, pe diferenţă: „Ceea ce rezultă este
o ontologie a suprafeţei semnificante, fără transcendenţă,
26. Gianni Vattimo, Etica interpretării, traducere de Ştefania Mincu,
Ed. Pontica, Constanţa, 2000, pp. 39-49.
27. Idem, pp. 6-7.
28. Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii, ed.cit., p. 185.
29. Gianni Vattimo, Dincolo de subiect, ed.cit., p. 101.
30. Într-un studiu recent hermeneutul ieşean Ştefan Afloroaei ne
invită să urmărim de aproape cursul conceptului de metafizică, de
la origini până la scoaterea sau retragerea acestuia din scenă. Vezi în
acest sens, Ştefan Afloroaei, studiul Metafizica, în, Sorin Pârvu, (coord.
Dicţionar) Postmodernism, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005,
pp. 189-202.
31. Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii, ed.cit., p. 187.
32. Irina Stănciugelu, Prefixul „post” al modernităţii noastre, Ed. Trei,
Bucureşti, 2002, pp. 33-34.
nici măcar în forma slabă a profunzimii sau originii, și articulată
după principiul diferenţei, nu al asemănării”. [33]
Pe de altă parte, când vorbește despre postmodernism,
filosoful italian radiografiază întreaga societate contemporană,
a cărei caracteristică din perspectiva abordărilor
postmoderne este transparenţa. Altfel spus, societatea
postmodernă de vreme ce este o societate a comunicării
generalizate, o societate în care circulă informaţii pe diferite
forme de canale (chiar concomitent), este o societate
transparentă. În societatea transparentă câștigă teren știinţele
umaniste și cele ale comunicării, oamenii sunt conectaţi
între ei, prin diferite canale, la informaţii, la comunicare.
Vattimo susţine că odată cu sfârșitul colonialismului și
al imperialismului, odată cu apariţia societăţii comunicării,
ideea de sfârșit al istoriei (modernităţii) s-a dovedit a fi reală.
Astfel, filosoful italian ajunge la ipoteza că, la apariţia
societăţii postmoderne un rol determinant l-a avut mass
media care a motivat caracterizarea acestei societăţi nu
ca pe o societate mai transparentă, mai conștientă de sine,
mai iluminată, ci mai curând, ca pe o societate haotică și
complexă, dar din care poate rezida emanciparea noastră.
Ca și Lyotard, Vattimo crede că apariţia acestor mijloace
de comunicare de masă a făcut posibilă disolvarea marilor
povestiri ale metafizicii, iar locul acestora fiind luat de
ceea ce Nietzsche numea lumea adevărată până la urmă
devine poveste. Lumea nouă este guvernată de lumea imaginilor,
care la rândul lor așa cum sugera Heidegger sunt
valori care circulă în lumea mărfurilor, altfel spus devin
valori de schimb. „Așadar, dacă prin multiplicarea imaginilor
lumii pierdem sensul realităţii, cum se spune, poate
că nici nu e o pierdere așa de mare. Printr-un soi de logică
internă perversă, lumea obiectelor măsurate și manipulate
de știinţa-tehnică (lumea realului, potrivit metafizicii) a
devenit lumea mărfurilor, a imaginilor, lumea fantasmagorică
a mass-media”. [34] Totodată, în noua societate, diferită
fundamental de cea tradiţională, pluralismul cultural,
cel al imaginii, precum și cel al istorisirilor îl pot face pe
om să considere ceea ce Nietzsche spune în Știinţa veselă
prin „a continua să visezi știind că visezi”. Altfel spus, în
societatea comunicării fiecare este liber să furnizeze imagini
sau să consume imagini pe care le consideră în calitatea
sa. Deși, trebuie să recunoaștem că pluralismul poate
ameninţa autenticitatea informaţiilor. Cu toate acestea,
societatea transparentă, potrivit lui Vattimo poate furniza
o șansă ce ne poate determina să fum cu adevărat umani:
„Filosofii nihiliști ca Nietzsche și Heidegger (dar și pragmatiști
ca Dewey sau Wittgenstein), arătându-ne că fiinţa
nu coincide neapărat cu ceea ce e stabil, fix, permanent, ci
are de a face mai degrabă cu întâmplarea, cu consensul, cu
dialogul, cu interpretarea, se străduiesc să ne facă capabili
să luăm această experienţă de oscilare a lumii postmoderne
ca pe o șansă a unui nou mod de a fi (poate: în sfârșit)
umani”. [35]
33. Aurel Codoban, Postmodernismul, o contrautopie, în Postmodernismul,
deschideri filosofice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 105.
34. Gianni Vattimo, Societatea transparentă, traducere de Ştefania
Mincu, Ed. Pontica, Constanţa, 1995, p. 13.
35. Idem, p. 16.
160 HYPERION Eseu