citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

femeie alergând după ei, cu o falcă-n cer și una în pământ.
Aventura luase sfârșit.
Am nimerit și într-o zonă «rezidenţială», cu case cochete
(dar nu vile somptuoase, ca la noi, așa ceva n-ai
să vezi aici), construite în jurul unei grădini superbe.
Mi-a părut rău că era noapte și nu am luat imagini. Ar
fi fost ca și cum aș fi desfoliat o realitate superbă, inepuizabilă,
fără teama de a o sărăci. Aș fi intrat doar ca
un sâmbure în miezul ei, aș fi încolţit acolo. Dar parcă
și așa am simţit o transformare... Era atâta liniște și atâta
bucurie subînţeleasă...
Am părăsit zona. Geena mă căuta din priviri. Am
avut impresia că vrea să-mi spună ceva. Ne-am depărtat
de grup și am ales să colindăm buticurile minuscule
de pe malul mării, deja întunecate. În încăperile supraîncărcate
cu tot felul de suveniruri vânzătorul părea
un exponat mai mare și mai neverosimil decât celelalte.
Eu îl salutam la intrare, cu un zîmbet, din dorinţa de
a-l umaniza. Am observat că Geena a început să mă
imite. În scurt timp, îi saluta și ea pe toţi. Apoi ne-am
dus la o terasă pe malul mării. Nu era nimic luxos acolo,
în afară de preţuri, care erau de mare lux. Am vrut
să comand o omletă (care ar fi costat 8 euro), dar Emelina
și soţul ei, Juan, au insistat să îmi iau ceva specific
spaniol. Ei au spus și eu am plătit, ba a trebuit să mai
și mănânc. Am comandat gazpacho, ceea ce înseamnă
supă de roșii, o cantitate infimă și fără gust specific, puternic
usturoiată, și cuajadera de pescada, o combinaţie
de pește. Supa era atât de rea, încât am renunţat să o
mănânc (în schimb lui Leandro i-a plăcut și a mâncat-o
el). Am dat 20 euro pe tot experimentul, adică
o mică avere, drumul cu autobuzul până la Sevilla. Și
dacă nu aș fi avut ce mânca! La Valparaíso frigiderul
era plin. Dar ce puteam face? A trebuit să fiu cu ei, să
fiu egala lor...
Leandro este un pictor foarte talentat. Ciudată mi
se pare obsesia lui pentru pisici. Nu-i vorba că nu ar
avea tradiţie în artă, dar el exagerează. Pisici și iar pisici,
nu vede altceva în faţa ochilor. Îl pot înţelege cumva.
Pisicile îţi răsucesc un întreg sistem de valori. Sau
îl torc. Nu întâmplător și-au încercat condeiul cu un
asemenea subiect un Baudelaire, Chateaubriand, Theophile
Gaultier, Matthew Arnold, H. B.Yeats, Karel Capek,
Alexander Grey și mulţi alţii. Cât despre pictori,
o sumedenie! Îmi amintesc acum de Charles Van der
Eyken, pe care colegul meu de rezidenţă îl depășește,
zic eu, adăugând felinelor un grad în plus de spiritualizare,
de alungire. Acum Leandro face un tablou numit
„Prinţesa dispărută“ și acea prinţesă este tot o pisică.
Cel puţin asta sugerează tabloul. O pisică verde
cu steluţe deasupra capului. Dispariţia probabil se va
produce după ce noi vom întoarce privirea de la tablou.
Atunci pisica se va smulge din cadru și își va lua tălpășiţa.
Pentru că deocamdată e mare și lată acolo. Ne face
o favoare. Are o coroniţă pe cap, așezată de un motan
îndrăzneţ. Dar dacă pisica a luat locul prinţesei totul
are sens. O imagine premonitorie? Prinţese din toată
lumea, feriţi-vă!
Dar și noi suntem în pericol. Azi, în timp ce stăteam
la masă, Leandro desena ceva. Când m-am uitat, foaia
era plină cu pisici. Mi-am dat seama că sunt niște portrete.
L-am întrebat și a recunoscut că suntem noi. Ai
fi zis că întreaga Fundaţie Valparaíso a devenit o rezervaţie
de pisici. Sălbatice?! Cu toate că pisicile semănau
mult între ele, ca orice pisici, și cu toate că multe erau
purtătoare de ochelari, cum nu sunt toate pisicile, am
ghicit imediat care dintre ele eram eu. L-am întrebat și
mi-a confirmat. Abia după aceea am văzut că îmi pusese
o inimă. Celelalte pisici nu aveau inimă. L-am întrebat
de ce numai mie mi-a făcut inimă și a spus:
- Pentru că tu iubești Spania.
Să-ţi mai spun despe colegii mei. Melissa e budistă,
deși trăiește la Roma, capitala catolicismului. Face
parte dintr-un grup de meditaţie. Vine un călugăr din
Japonia și îi instruiește. Cum stăteam senine și relaxate
pe plajă, m-a surprins făcând incantaţii. Pronunţa niște
mantre care sunau exact ca în filmele pe care le-am
văzut eu acasă, despre Tibet. Am întrebat-o ce face și a
zis că se pune în acord cu universul. M-a impresionat
credința ei. Știam că budiștii îl consideră pe Dumnezeu
impersonal, Sinele absolut. M-am gândit că ea își
manifestă liberul arbitru și nu am vrut să o întreb nimic,
deși subiectul este foarte incitant. Să îl ai pe Dumnezeu-Persoană
și să preferi Nirvana, iată o alegere.
După ce s-a pus în acord cu universul, a plecat să se
plimbe. Eu am rămas singură pe plajă și mi-a fost urât.
Îmi venea să mă întorc acasă, adică la Valparaíso. Dar
nu puteam să-i las lucrurile nesupravegheate. M-am
bucurat când s-a intors.
Pentru că părea interesată să dialogheze, am
întrebat-o:
- Ce îţi oferă budismul și nu aveai în creștinism?
Mi-a spus că o deranjează autosuficienţa creștinilor,
mult clamata lor superioritate, în condiţiile în care
creștinismul e în criză, bisericile sunt goale și preoţii
și-au pierdut credibilitatea. În timp ce vorbea, părul
negru și aspru îi era înfoiat de vânt, dând o greutate
aparte vorbelor, un efect de scenă, o înfiorare revolută.
I-am răspuns:
- Această superioritate este de fapt vulnerabilitate.
Dacă am ajuns la o asemenea concluzie nu inseamna
că neg valoarea altor religii și practici spirituale, nimeni
nu o neagă, ar fi nebun să facă asta, mai ales că
toate religiile apără aceleași valori. Ci numai consimt
că prin creștinism se întâmplă altceva. Să nu înţelegi
că eu, creștină fiind, m-aș considera superioară unui
budist sau unui musulman, nici vorbă! În primul rând
pentru că e o mare problemă în ce măsură îmi asum eu
creștinismul și cât înţeleg din el? Dar să presupunem
că aș înţelege. Să presupunem doar. Prin asta nu devin
nimănui superioară, ci dimpotrivă, tot mai conștientă
de slăbiciunea mea, de inferioritatea mea. E vorba de
modelul cristic prin care aspir spre tot ce e superior în
mine, dar prin mine însămi nu sunt nimic. E vorba de
un grăunte de nebunie care să mă ajute să cred că Isus
e fiul lui Dumnezeu, cel venit pe pământ, ucis și înviat.
Însă dincolo de această nebunie eu nu reușesc nimic.
Jurnal HYPERION 73