citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

vremi, ceea ce învederează, spre exemplu, și următoarelor
versuri ale icraineanului Mihail Semenko: „S-a dizolvat
ecuatorul artificial, / La pragul meu deja crește bambus.
/...Orice îngrădituri doborâţi-le sonor – / Internaţionalizaţi
stepele”. Plus faptul că însuși Semenko-autorul e un
reprezentat „pur-sânge” (și cerneală!) al spiritului transfrontalier
al avangardei, scriind atât în limba ucraineană,
cât și în cea rusă. În același context, dar deja românesc,
remarca și Corneliu Ungureanu în poemele tânărului
Tristan Tzara dintâiele „tipare ale globalizării din literatura
română”. (Vitraliu, 2006, Nr. 1-2, p. 5.)
Însă, prin curmarea vieţii și activităţii celor mai talentaţi
creatori de avangardă (inclusiv pictori, muzicieni, cineaști,
regizori, actori, exegeţi…), arta rusă căzu în paralizia
realismului socialist, deviind grav de la perspectivele
posibile. Criteriile axiologice
au intrat între ghilimele,
ţinând mai curând
de preocupările circarilor
ideologici.
...Totul devenea ecou și
stingere de ecou despre o
nouă și tânără elită de creaţie,
revoltată, inventivă, activă,
imprevizibilă în intuiţie
și faptă artistică. Ecoul
trecerii prin crunta lume a
bolșevismului/ stalinismului
a celor care au încercat
să-și apere independenţa
gândirii, entuziaști și naivi,
crezând în idealuri și iluzii
fascinante. Dramaticul, cutremurătorul
ecou ca cel din
scrisoarea pe care soţia i-o trimitea lui Osip Mandelștam
încarcerat în neantul GULAG-ului: „…Scumpule, îndepărtat
prieten! Dragul meu, nu există cuvinte pentru
această scrisoare pe care tu, posibil, nu o vei citi niciodată.
O trimit în spaţiu. Poate că te vei întoarce, dar eu nu voi
mai exista. Și aceasta ar putea fi ultima amintire...”
Dar este trist că și până în zilele noastre unii inși urăsc
avangarda, pe marii ei creatori. Astfel, în anul 1998, în
orașul Vladivostok, nu departe de locul unde se presupune
că a murit Osip Mandelștam, a fost inaugurat un monument
(sculptor – V. Nenajivin). Curând, însă, monumentul
este distrus de vandali. Mai apoi, chipul poetului
este turnat în bronz, dar răufăcătorii îl pângăresc din nou,
după care statuia a fost transferată în curtea universităţii.
Simbolic, monumentul – păzit! – al lui Mandelștam
e încoronat cu lauri, ramurile fiind aduse de pe Muntele
Olimp, din Grecia.
În anul 2007, fusese preconizată inaugurarea unui bust
al lui Osip Mandelștam în una din curţile din Moscova,
unde îi plăcea poetului să se plimbe, mijloacele bănești
(4 milioane de ruble) fiind donate exclusiv de admiratorii
creaţiei autorului. Însă se găsiseră „protestatari” care
nu doreau să re-primească în curtea lor Poetul! În fine,
lucrurile s-au așezat, iar în noiembrie 2009 și subsemnatul
a avut prilejul să citească, în limba română, zguduitorul
poem „Leningrad” chiar la bustul lui Mandelștam,
Osip Mandelstam
Ultima fotografie. Din cazier.
dintr-o curte de pe strada Zabelin din Moscova. Peste câteva
zile, se împlineau 71 de ani de la moartea Poetului.
La venirea noastră, a unui grup de scriitori din vreo 8
ţări, acolo, pe banca de lângă monument, am găsit, chefuind,
două doamne și un domn. S-au uitat curioși la noi,
oarecum impacientaţi, la început, apoi atenţi la ceea ce
se petrece: auzeau, în derulare, discursuri în mai multe
limbi, din care puteau înţelege doar cuvintele: „Leningrad...
Petersburg...” Fără să ne fi pus la cale din timp, mai
toţi noi – român, gruzin, estonian, leton, belorus, ucrainean,
lituanian... – citeam, fiecare în limba neamului
său, acest tragic poem al osânditului mort ca și anonim
într-un lagăr de deţinuţi, în Extremul Orient; lagăr cu un
nume… poetic: „Al doilea râuleţ”. Primul râuleţ – al vieţii,
al doilea – Lethe, râul uitării… Poem în care Poetul
Mandelștam își presimţea
nemila destinului:
Petersburg! Eu încă nu
vreau, nu vreau să mor,
Tu ai toate numerele
mele de telefon neliniștitor.
Petersburg! Eu mai am
încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor
glasuri stinse, funeste.
Eu trăiesc pe o scară neagră,
și în tâmplă, de ori o
mie,
Mă lovește, rupt cu tot cu
carne, zbârnâitul de sonerie,
Și noaptea toată aștept
oaspeţi scumpi să vină pe cărărușă,
Noaptea-ntreagă mișcând din cătușele lănţișorului de
la ușă.
Dar nu, Lethe nu a reușit să absoarbă în apele uitării
umbra Poetului Mandelștam... Cercetând documentele
vieţii, poeziei și supliciilor barbare la care a fost supus de
regimul bolșevic, am regăsit și imaginea sa din cazierul
GULAG-ului. Și m-am cutremurat, amintindu-mi, împotriva
Lethei, că în fișierele poeziei ruse din care traduc
am și alte imagini zguduitoare, de închisoare, ale marilor
scriitori care au căzut jertfă ciumei roșii, bolșevismului.
Iar întru cinstirea creatorilor și întru condamnare distrugătorilor
de vieţi omenești, comuniștii, mi-a venit ideea
prezentei antologii. Acum, parcurgându-i cuprinsul, e
lesne de constatat că, în marea lor majoritate, scriitorii
anihilaţi de bolșevism au fost cei care mizau pe vocaţie,
pe caracter și personalitate. Iar ecoul tumultoaselor căutări
și ale problemelor de viaţă și de creaţie ce-i frământau
pe ei, acum o sută de ani, consună atât de firesc și de
dramatic cu contemporaneitatea noastră...
Peste atâtea cărţi nescrise, lichidate odată cu autorii
lor, – neagra carte a comunismului...
__________
*Prefaţă la antologia „Veacul meu – dușmanul meu”
(Avangarda – jertfa GULAG-ului), în curs de apariţie la
Fundaţia Culturală Poezia, Iași.
Universalis HYPERION 121