citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

prejudecăţile cititorului, fixaţiile pe care timpul le-a săpat temeinic
(dar nefericit!) în ţărna spiritului individual sau colectiv. O
luptă continuă cu abandonul în faţa timpului, îndeosebi cu impactul
nefast al timpului asupra evoluţiei conștiinţei: inerţiile
percepţiei sinelui și a lumii trebuie să fie în permanenţă sondate,
reeșalonate, cernute, într-un efort permanent de a separa lumina
de întuneric, grânul de neghină. Dar acest lucru nu se realizează
decât parţial, mărturie fiind chiar succesiunea consistentă
de reflecţii, de reveniri asupra aceleiași problematici. Nu rareori,
autorul încearcă să definească ceea ce îl preocupă, izbutind definiţii
necanonice, dar esenţializate, de cele mai multe ori memorabile,
ele constituind unul dintre pilonii de rezistenţă ai cărţii:
„Morala mea – cămașă de forţă îmbrăcată, ca dintotdeauna, pe
sub piele” (p. 16); „Plânsul meu – rugăciune de păgân îndurerat
de necredinţa lumii” (p. 21); „Viaţa mea; când o adevărată poveste,
când o poveste adevărată” (p. 22); „Universul, pâlnie uriașă
cu capătul îngust înșurubat în urechea mea, hotarul a cinci
simţuri pe frontiera impalpabilă a infinitului” (p. 23); „Minunea
– timp suspendat în faţa sfântului sceptic” (p. 25); „Sinele
meu: umbră pierdută în altă umbră” (p. 39); „Ruina – loc sacru
de iniţiere în marea prorocire a sfârșitului lumii care a început
a se împlini ieri” (p. 47); „Orice bolnav – un om de excepţie” (p.
52); „Iubirea mea – pâine flămândă, minunea căreia abia îi supravieţuiesc
prin nopţile de post negru” (p. 64); „viaţa, tortură
continuă – nici nu ard, nici nu scap de foc” (p. 64); „Trupul meu
– cutie de vioară din care instrumentul nu va fi scos niciodată
viu” (p. 73); „Mirarea de sine, revenire a propriei fiinţe din abisul
inform, culcuș cuibărit în mlaștina caldă și duhnitoare” (p.
80); „Dispreţul – decapitare sublimată în moft din lipsa unui
motiv rezonabil de a o pune în operă” (p. 83); „Spiritul – flacăra
care-mi devorează carnea” (p. 92); „rugăciune, hotar invizibil
între catastrofă și minune” (p. 105); „ștreangul – colac de salvare
aruncat din cer” (p. 107); „Cuvântul – poftă înre două cumpene:
una taie, alta sărează rana din cerul gurii” (p. 107); „Ura
– strai proaspăt peste instinctul sincer” (p. 114); „Tinereţea – mai
degrabă un fenomen meteorologic decât vârsta imposibilă” (p.
127); „Masca - actul de identitate purtat pe faţă” (p. 133); „Sănătatea
– echilibristică între bolile gata să izbucnească și cele ce
nu m-au pătruns deja” (p. 137); „melcul, pieton pe limba sa” (p.
138); „Timpul pare o ficţiune a memoriei” (p. 144); „Autoironia
– sublimare alchimică a surâsului meu din zilnicul suicid deturnat
de somnul venit la ora potrivită siestei” (p. 149); „răsăritul
– finalul faptei negândite încă” (p. 160); „Uitarea – sărbătoare a
memoriei omenești” (p. 160); „trăirea cu cea mai mare eficacitate
civică - ura” (p. 162); „Lacrima – lentila mea de contact cu
lumea” (p. 168); „Raiul – prosperitatea unde maliţia spiritului
supravieţuiește bolilor mortale ale cărnii, numai să te simţi bine”
(p. 168); „Un om – o privire în gol spre Dumnezeul lui” (p. 175);
„Arta vieţii – acceptarea și împlinirea dorinţei mute a celuilalt”
(p. 183); „Clipa, tot mai scurtă – recapitulare de neînţeles a tuturor
celorlalte” (p. 184); „Timpul e prestidigitator înnăscut. Îl
privești – nu mișcă. Clipești? Te fură și dispare cu tot cu clipă”
(p. 185); „Boschetarii – aveţi grijă de ei, sunt ouăle viitorului” (p.
186); „Senzaţie de stăpân – viermele în măr...” (p. 194); „Zborul –
slava care mă însingurează” (p. 201); „vedenia ce aleargă desculţă
înaintea trenului este neajunsa noastră zi de mâine” (p. 201).
De remarcat faptul că autorul este conștient de limitele
acestor încercări de definire, mai cu seamă de ceea ce scapă intuiţiei
sale: „Îmi place cuvântul libertate: rabdă orice definiţie
și fără să fie adevărată. Asta da, libertate de expresie!” (p. 194).
Reflectând, deopotrivă, asupra faptelor cotidiene și asupra
celor esenţial-spirituale ale vieţii omenești, Mircea Oprea se ferește
de asumarea vreunor certitudini. Îndoiala este starea care
îl caracterizează și care-l erijează într-un sceptic modern, deopotrivă
ironic și autoironic. Și totuși, fiecare din definiţiile înșirate
mai sus, alături de multe altele, constituie tot atâtea certitudini,
având un același numitor comun (e vorba de certitudinea
surprinderii, chiar și unghiulare, a esenţei unor lucruri). Mai
mult decât atât, unele constatări capătă aura certitudinii tocmai
prin caracterul lor evident, pentru subiectul cunoscător: „Cu
mai mult temei decât pun credinţa în Dumnezeu, sunt convins
de infinitatea Universului – certitudine ce-mi dă speranţa că mi
se va împlini, în răsfăţ, orice utopie” (p. 105). Certitudinea reprezintă,
însă, numai insuliţa din mijlocul oceanului: „Ca întrun
misterios vârtej al timpului, disperi într-o oră cât alţii în ani.
După acel moment te vezi bătrân și nu știi cum și când ai trecut,
tren prin staţii facultative” (p. 186).
Căutător tenace, iscoditor neobosit, investigator hiperlucid,
Mircea Oprea se erijează într-un perfecţionist distructiv:
„Nu rabd ca alţii să facă doar lucruri bune, le vreau perfecte.
Dar, pentru soluţia lor în funcţiune, repede îmi vin în minte
alte dezlegări, și le-o stric desăvârșind-o în dezastru, după capul
meu. Aici pot să-i ajut cu o fantezie inepuizabilă” (p. 12).
Acest caracter distructiv nu este, neapărat, maladiv, el constituie,
înainte de toate, caracteristica definitorie a spiritului critic,
dispus să ilustreze și să înfiereze carenţele, lipsurile, deficienţele,
la Mircea Oprea putându-se vorbi chiar de hipercriticism:
„Starea de hiper-vigilenţă ce mă urmărește și-n somn îmi ruginește
privirea și, fără anotimp, face să cadă frunza din grădină”
(p. 18); „Voi trăiţi în minciună – iată adevărul meu!” (p. 16). În
aceste condiţii, dificultatea fundamentală este de a aborda, faţă
de sine, aceeași atitudine ca și faţă de ceilalţi: „Se poartă cu el
însuși cum n-are tăria de a fi cu alţii: se amăgește, se amână, nuși
ia datoria sieși promisă, nu se-ncrede în el și, fără respect, se
vorbește de rău prin străini, așa vrând să se cunoască pe sine,
să ne cunoască pe noi. Și acesta, ce mirare, sunt chiar eu!” (p.
23). Dacă există neconcordanţe, în această privinţă, explicaţia
lor rezidă în chiar natura umană, un aluat mult prea nepotrivit
idealurilor abstracte: „Bătălia cu mine însumi am dus-o până la
capăt și, învins, voi muri. Ce m-aș fi făcut, părinte, s-o fi câștigat?”
(p. 134); „Mărturia originii mele divine stă în imperfecţiunea
mea. Cum ar reuși să funcţioneze un mecanism cu atâtea
hibe, dacă n-ar fi ieșit din mâna divinităţii și n-ar fi primit acel
zvâc de început care să dea suflet titirezului?” (p. 154); „Sub
glabelă cineva gândește mai aprins, mai intens decât mine. Dar,
în spatele frunţii, dobitocul ancestral, neîmblânzit și necunoscut
mie, râde batjocoritor de tot ce spun, de tot ce fac” (p. 191).
Situaţia aceasta face ca viermuiala globală să nu fie nici măcar
tragică, ci cu totul ridicolă: „Or fi în lume și locuri mai norocoase
decât ţara asta dar, la urma urmei, din perspectivă cosmică,
globul nu-i decât o Românie ghinionistă, plin de orașe
în agonii cât veacul, ca orașul meu din care vă scriu” (p. 173).
Nu o să-l laud pe Mircea Oprea, deoarece el însuși își avertizează,
cititorul: „Cine mă laudă, probabil nu mă cunoaște; cine
mă cunoaște – sigur nu mă crede!” (p. 51). Voi sublinia, totuși,
că a izbutit să contureze un stil greu confundabil, să ne ofere o
carte unitară prin chiar diversitatea ei, profundă, de un lirism
sublim pe alocuri, provocatoare în chestiunile spirituale, cu o
miză îndrăzneaţă, dacă e să ne raportăm la cele tocmai menţionate,
și anume: posibilitatea trezirii conștiinţei, din somnul
cotidian, este cu putinţă, depinde numai dacă ne putem asuma
povara hrănirii ei cu sfâșietoare, interminabile și sterile căutări.
Avem de-a face cu o carte care nu trebuie să lipsească din rafturile
bibliotecii personale ale celor doritori a pătrunde puţin mai
adânc în profunzimile sufletului omenesc.
Voi încheia apelând la chiar acele cuvinte, ale autorului, ce
pot fi privite ca un avertisment adresat celor ce se încumetă să-i
parcurgă cartea: „Pe huma trupului meu aș scrie Carte mirării
de mine, Cartea ce se mistuie în rugăciune precum îmbucătura
de prescură muiată în vin, ca gândul fulgerat în lemnul tăcerii,
ca lumina ce se topește în carnea pruncului. Scriu pentru
tine Cartea – cuminecătură de toate zilele câte îţi mai rămân”
(p. 90).
84 HYPERION Cronică literară