citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

era decât / Un trandafir în miez de noapte / Pe crucea liniştii
uitat / Iubind lumina de departe. […] “ [9]
Semantic, opera lirică oferă o foarte largă deschidere interpretativă,
structurarea în domenii semantice este foarte variată,
sublumile posibile ale textului oscilând de la simetrie la aleatoriu,
de la transparenţă la opacitate, de la circumscriere la
antinomie, sau la amalgamare (cu efecte de ironie şi absurd).
Putem afirma că limbajul poeziei “noii modernităţi” (pe
toate nivelele textuale) a cunoscut o schimbare radicală, inovatoare,
influenţat fiind şi de marea tradiţie a poeziei moderne
interbelice, şi de avangardismul românesc şi de postmodernismul
occidental, dar (şi) el poate fi interpretat şi ca reacţie
la îngrădirile culturale, individuale şi sociale ale epocii.
O primă individualitate puternică a acestei perioade este,
fără îndoială, Nichita Stănescu, în a cărui operă – proteică şi
totuşi omogenă, un edificiu impunător asemenea unei catedrale
– se pot identifica unele componente poetice: vizionarismul,
căci poetul este un magician care modifică structura
materiei (v. în special volumul O viziune a sentimentelor);
orficul, construit pe mituri antice, dar cu particularităţi proprii,
(în special în primele volume); abstracţionismul şi ermetismul
(de sorginte barbiană) vizibil mai ales începând cu 11
elegii, Oul şi sfera, aceasta presupunând o poezie nonfigurativă,
care atinge un înalt prag al esenţializării conceptuale, asemenea
unei sculpturi brâncuşiene. Multe din componentele
enumerate mai sus se regăsesc – în forme individualizate – şi
la alţi colegi de generaţie, căci ele sunt mărci ale neomodernismului
românesc. De exemplu, orfismul, miticul şi ermetismul
sunt împletite în substanţa poeziei lui Cezar Baltag, “bolnavul
de sacru”.
Lirismul său pur, pe alocuri solemn, sau oracular sondează
condiţia umană, devenirea ei, spaţiul mitic al începuturilor,
originile logosice şi lumea de simboluri de la Vis planetar
la Chemarea Numelui şi Ochii tăcerii, dând impresia că autorul
este “un iniţiat al poeziei”(Gheorghe Grigurcu [10] ) Voinţa de a
atinge miezul miturilor, de a le re-trăi prin poezie, precum şi
cultivarea simbolului dau operei baltagiene ceea ce Marin Niţescu
numea “un aer hieratic” [11] .
Despre hieratism se poate vorbi şi în poezia Anei Blandiana,
căci deseori lucrurile universului construit prin cuvinte
sunt aureolate ( ca în poemul Clar de moarte), cercurile de lumină
simbolizând starea de sfinţenie. Munţii candorii, zăpezile
imaculate sunt simboluri ale unei lumi spre care eul liric tânjeşte
(încă de la primul volum); ele devin un spaţiu etic, un
spaţiu al purităţii ce se constituie într-o “vârstă absolută”, cum
o descrie Mircea Martin [12] . Valorile morale, sinceritatea gândirii
şi a demersului poetic imprimă caracterul de “etic” [13] poeziei
blandiene, lirismul moral căpătând profunzime odată cu volumul
Octombrie, noiembrie, decembrie.
De la un discurs parodic anunţat încă de la debut, la o subpoetică
a tragicului unui eu fizic agonic – în finalul (aşteptat) al
vieţii (v. volumul Puntea, subintitulat Ultimele), de la o atitudine
demitizantă începând cu Poeme din 1965 şi Moartea ceasului,
la una de tip remitizant (totuşi, de factură postmodernistă)
9. Apud Ecaterina Mihăilă, Limbajul poeziei româneşti neomoderne,
Editura Eminescu, Bucureşti, 2001, p. 157
10. V. Gheorghe Grigurcu, articolul “Un iniţiat al poeziei: Cezar Baltag”,
în vol. I Poezie română contemporană
11. apud G. Bădărău, op. cit. , p.78
12. Mircea Martin , în dosar de receptare critică - Iulian Boldea:
Ana Blandiana, Braşov, Ed. Aula, 2000, p. 82
13. N. Manolescu, apud G. Bădărău, op. cit. , p.80 (“Ana Blandiana
scrie o poezie antifeminină pornind de la o etică a poeziei ca să
ajungă la poezia etică”)
în etapa Liliecilor - aşa se poate citi opera lirică a lui Marin Sorescu.
Emblemele soresciene în literatura neomodernistă
rămân filonul parodic (deconstructiv) şi cel demitizant. În locul
lamentaţiei celui ce se află în faţa unui univers îndreptat
spre ruină, este aleasă parodierea lui. Atitudinea de fină ironie,
sau chiar de autoironie poate fi citită ca o “elegie mascată”
, izvorâtă din nostalgia originarului, ca “un lirism al distanţei şi
al pierderii în cuvânt a lumii”– Ion Pop [14] . Solitudinea poetului
izvorăşte din sentimentul pierderii capacităţii demiurgice,
a non-autenticităţii lumii pe care o creează prin cuvinte, căci
„Mi-e frig în cămaşa asta / De litere / Prin care intră uşor / Toate
intemperiile”, iar “Viaţa asta a mea / […] e plină de greşeli
/ Inadmisibile” (Singur, în volumul Moartea ceasului). Poezia
este desacralizată, miturile persiflate; de fapt, totul este demitizat:
cosmosul, literatura, filozofia şi chiar sinele fiinţării (ca de
exemplu, în poemul Întoarcerea faraonului, sau în Adam).
Neomodernismul parabolic o are ca principal reprezentant
pe Ileana Mălăncioiu, despre a cărei creaţie Nicolae Manolescu
spunea că readuce sentimentul tragic al vieţii făcând
apel la parabole biblice, la “fantasme şi gesturi profane şi sacre,
aflate la confluenţa eminescianismului cu simbolismul” [15] .
Poemele sale construiesc un scenariu parabolic al confluenţei
dintre Eros şi Thanatos, cu personaje hieratice din tradiţia biblică,
dar nu numai (apelează şi la mituri ale literaturii, sau la
folclor).
Alte subpoetici neomoderniste sunt cea onirică (avându-l
ca exponent de seamă pe Leonid Dimov, a cărui poezie sentimentală
se deschide în reverie, o reverie lucidă în care totul
este posibil), cea erotică, (Emil Brumaru – prin excelenţă poet
erotic), cea preţioasă. Pentru această ultimă tipologie Mircea
Ivănescu este considerat de către Nicolae Manolescu emblematic,
motivând accentul pus de poet pe ceremonialul inventat,
pe gesturi studiate, pe adoptarea unei poze; lirica sa este
rafinată, fantasmatică, subtextuală [16] . Misticismul religios este
înlocuit, însă, cu unul al poeticii.
Desigur, exemplele pot fi numeroase, dar ne-am oprit
doar asupra câtorva- reprezentative, credem – prin care am
căutat să argumentăm că neomodernismul liric românesc,
prin estetica şi poetica sa, poate fi interpretat ca reacţie evazionistă
la constrângerile vremii, ca răbufnire a unor spirite încătuşate
de socio-politic, ca o evadare dintre graniţele realismului
social, ale poeziei aservite politic.
Bibliografie
Bădărău, George, Neomodernismul românesc, Iaşi, Editura Institul European,
2007
Boldea Iulian, Ana Blandiana, Braşov, Editura Aula, 2000
Boldea, Iulian, Poezia neomodernistă, Editura Aula, Braşov, 2005
Grigurcu, Gheorghe, Poezie română contemporană, Editura Revistei
“Convorbiri literare”, Iaşi, 2000
Mihăilă, Ecaterina, Limbajul poeziei româneşti neomoderne, Editura
Eminescu, Bucureşti, 2001
Pop, Ion, Poezia unei generaţii, Editura Dacia, Cluj, 1973
Selejan, Ana, Trădarea intelectualilor. Reeducare şi prigoană, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 2005 [2]
Selejan, Ana, Poezia românească în tranziţie, Cartea Românească, Bucureşti,
2007
Stănescu, Nichita, Necuvintele, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti,
2009
Turcea, Daniel, Epifania (o cântare a treptelor), Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1978.
14. Ion Pop, Poezia unei generaţii, ed. cit., p.304
15. Apud G. Bădărău, op. cit, p.96
16. Apud G. Bădărău, op. cit, p.88
104 HYPERION Eminescu in aeternum