citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Care portret? strigă furioasă Elisabeta. Du-te și ia-l!
deschise ea larg ușa dormitorului.
Nu, nu acolo…se întoarse Grigore decis și ieși în hol.
Căută o scară, o găsi într-un colţ întunecos, și urcă în
podul casei. Avea o lanternă în buzunar. Purta lanterna
în buzunar de câteva zile, fără să știe pentru ce o poartă.
Colindă precaut podul casei, nevoind să se împiedice
de ceva și să cadă în praf. Ar fi fost ridicol să apară în
faţa Elisabetei cu faţa plină de praf, deși, deocamdată, nu
credea că i-ar fi păsat de ceea ce ar fi zis Elisabeta despre
el. Poate mai târziu i-ar fi păsat, dar tot ce se întâmplă
mai târziu are o mai mică importanţă faţă de ceea ce se
întâmplă în prezent. Lumina lanternei se strecura timidă
prin întunericul din pod, tăindu-l mereu în două felii
negre. Din când în când, în fascicolul lanternei se agăţau
lăzi vechi, grămezi de moloz, hornuri de cărămidă afumată.
Tabloul era sprijinit de un astfel de horn. Îl lumină
cu lanterna, o lumină galbenă, strivită între două volume
de întuneric dens, și se opri în faţa lui cu un sentiment de
extaz preparat de atâţia ani de memorie confuză, când nu
păstrase în el decât incandescenţa mâinilor mamei plimbându-se
agile peste ochi și prin păr. Iată portretul mamei,
ar fi vrut să exclame și-i părea rău că Elisabeta nu e
împreună cu dânsul, șă participe la bucuria lui. Îl lumină
cu lanterna și de pe cartonul înrămat gros și cu suficienţă
burgheză îl privi drept în ochi o femeie subţire, îmbrăcată
într-o rochie vaporoasă și veselă. Prea veselă pentru ramele
groase din jurul ei.
Aceeași veselie, puţin ironică, puţin frivolă, ţâșnea și
din ochii ei și din buzele arcuite voluptuos, exprimând o
secretă invitaţie la dragoste. Bucuria din sufletul lui Grigore
se stinse brusc. Izbucni într-un râs zgomotos, care
umplu podul negru și necunoscut. Aceasta nu era mama.
Se înșelase, deși portretul era același care stătea deasupra
patului din dormitor. Lipsea însă căldura mâinilor mamei,
ori lucrul acesta era esenţial. Grigore se simţi la fel
de singur ca înainte. El pornea singur, în spatele lui nu
mai era nimeni și nimic. I se făcu dor de Elisabeta, și se
grăbi să coboare.
Jos, în holul semiobscur, îl așteptau Elisabeta, unchiul
Jean și un bărbat necunoscut, îmbrăcat în pantaloni și
maiou, probabil era studentul din partea cealaltă a casei.
Se uitau în sus, cum Grigore cobora pe scară, prăfuit și
râzând. Studentul fuma plictisit. Nu avusese chef să vină
și avea o stânjeneală în mișcări, de amant care se întâlnește
cu soţul înșelat. Îl chemase Elisabeta și venise enervat.
Ce s-a întâmplat? întreabă Grigore uimit, văzându-i
adunaţi unul în altul și privindu-l ciudat.
Îl irită un moment prezenţa bărbatului necunoscut:
de unde mai ieșise? Cei trei îl priveau cu teamă în ochi.
Nu le-am făcut nimic, gândi Grigore liniștit. Ce le-aș putea
face eu? Nu căutase decât portretul mamei și, negăsindu-l,
acum se simţea singur și fără izvor.
Elisabeta, spune Grigore cu părere de rău, cred că ești
foarte obosită.
Ce-ai căutat în pod? interveni unchiul Jean furios.
Nimic. N-are importanţă, strânse din umeri Grigore.
Crezi că o să ne poţi da afară? urlă unchiul Jean, ameninţându-l
cu cârja și scuipând printre dinţii lui rari și
îngălbeniţi de tutun.
Studentul strivi mucul de ţigară pe podea, pregătindu-se
plictisit să intervină dacă ar fi fost nevoie și l-ar fi
îndemnat Elisabeta.
Cum să vă dau afară? gândi Grigore din ce în ce mai
nedumerit de furia unchiului Jean. Și pricepu. Unchiul
Jean și Elisabeta se temeau că Grigore va ridica pretenţii
asupra casei și credeau că el căuta în pod acte de proprietate.
Grigore izbucni din nou în râs, așa cum râsese și în
pod când văzuse portretul necunoscut al mamei. Proștii,
gândi el cu milă.
De ce i-aș da afară? gândi dispreţuitor Grigore, dânduși
seama că ar putea găsi totuși o cale să-i dea afară și că
ar fi putut exercita astfel o dominaţie asupra Elisabetei și
unchiului Jean; o dominaţie zilnică și chinuitoare. Afară
ploua din ce în ce mai tare; se auzea cum vântul izbește
apa în ferestre, în uși, în pereţii casei. În hol era atât de
rece, încât Elisabeta tremura sub șalul de lână albastră. Și
unchiul Jean tremura jalnic de furie, sau de frig. Numai
studentul, tânăr superb și fierbinte, stătea plictisit, fără să
simtă frigul.
Nu vă temeţi, spuse Grigore protector. Elisabeta, o să
răcești, deveni el grijuliu, aproape tandru, apropiindu-se
de Elisabeta, care se feri înspăimântată.
Gestul Elisabetei îl trezi definitiv pe Grigore. Se grăbi
să plece cât mai repede. nu găsise portretul mamei, sau
poate n-o găsise pe mama, pentru că și pe ea o căutase
în podul casei. Ieși afară, obsedat de ideea că rupsese un
ritm ce nu mai putea fi refăcut niciodată. N-avea de unde
să știe că și Elisabeta îl privea cum pleacă trăind sentimentul
unui regret dramatic. Se desprinsese ceva preţios
din iubirea ei cu trei feţe, organizată într-un echilibru
savant și compensatoriu. De acum înainte era nevoită să
facă eforturi în plus ca să-l readucă pe Grigore în triunghiul
ei, ceea ce o dezola, dar o și îndârjea.
Rătăcirea unchiului Jean
Vara și până toamna târziu, unchiul Jean, deși pensionar,
se angaja ca ghid la O.J.T. însoţea excursioniștii, grupuri
vesele de bărbaţi și femei, prin regiunea pitorească
de dincolo de câmpia deluroasă și caldă care înconjura
orașul. Și iată, nu pricepea deloc cum se întâmplase de se
rătăcise. Sau poate excursioniștii se rătăciseră de el, acum
n-avea timp să se gândească prea mult la asta, pentru că
faptul se întâmplase deja. Și doar îi prevenise. Dar ei au
râs. Erau bărbaţi și femei născuţi după război, cărora le
plăcea să râdă fără motiv. Le-a spus să nu mai râdă; pădurea
are ascunzișuri perfide și cărări cu capătul prelins
în nimic. Și ei iarăși au râs. O! a exclamat cineva vesel, nu
există cărări cu capătul prelins în nimic. Cum nu există?
s-a înfuriat unchiul Jean izbind cu bastonul în pământ. I
se învălmășiseră în cap o mulţime de cuvinte aduse parcă
de o apă neagră, pline cu mâl și pietre ascuţite, cuvinte
care îl dureau înăuntru și ar fi vrut să le arunce în afară.
Erau cuvinte despre oameni care râd mereu, fără motiv,
rătăcindu-se, despre ierburi și păsări fantastice pe care
numai el le văzuse și se temuse. Tăcuse însă cu fruntea
plecată adânc.
O! nu există cărări cu capătul prelins în nimic, șopti
unchiul Jean, renegându-se cu speranţă în suflet. Știa
bine ce are de făcut. Trebuia să iasă în șosea și să aștepte o
mașină oarecare să-l ducă în oraș. Bănuia că undeva, dincolo
de el și de pădure soarele cădea sub orizont, pentru
40 HYPERION Beletristica