citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

[Gellu Naum] poate fi considerat un specialist structural.
S-a născut suprarealist, dar aceasta nu înseamnă că a fost
„ingenuu”, că a „practicat” poezia suprarealistă în cunoștinţă
de cauză. Dimpotrivă, a fost, din acest punct de vedere,
un teoretician de marcă”.
Și, în fine, ceva ce dezvăluie în mare măsură programul
și practica poetică ale autorului discutat pentru uzul
liceenilor, studenţilor și nu numai: „Gellu Naum este
ferm convins că poezia trebuie apărată și distrusă deopotrivă,
deconstrucţia făcând parte și ea din mecanismele
de autoreglare poetică a operei sale. De exemplu, acolo
unde apare, dicteul automat este folosit, la modul general,
pentru efectul dezinhibat- eliberator, el nefiind, cum s-ar
crede la o primă vedere, un simplu exerciţiu literar. Esenţializarea
conţinutului și cizelarea sintaxei sunt la antipodul
gândirii necenzurate și al dicteului automat. Chiar
se exprimă mefienţa faţă de un astfel de procedeu: «Nu
cred în dicteu – Și e și prea simplu (în plus, dogmatic și
constrângător)».”
*
Volumul Perna cu ace
nu mai discută autori în
sine ci o întreagă epocă.
Este vorba de avatarurile
literaturii române în perioada
stalinistă, apoi dejistă,
și poartă dedicaţia:
„Victimelor «obsedantului
deceniu»”. După cărţile
Anei Selejan, Eugen Negrici,
Sanda Cordoș, Adrian
Marino și mai ales după
monumentala Istorie a lui
Marian Popa, cea care realizează
un proces fără egal
al comunismului, lucid,
informat, lipsit de poncife
propagandistic-ideologice, Vasile Spiridon schimbă tonul
grav, încercând să se despartă de comunism în cel mai
bun stil… marxist, adică râzând. Criticul se manifestă și
în viaţa particulară ca o persoană cu umor, iubind calambururile,
practicând parafrazele ironice, pline de haz la
expresii și clișee literare celebre. Această carte este scrisă
tocmai în acest ton, deși, trebuie obligatoriu subliniat,
gravitatea chestiunilor luate în discuţie nu suferă modificări
de esenţă, ele nu sunt trecute în registrul deriziunii,
umorul fiind o formă de a le sublinia absurdul, iraţionalitatea.
Am să transcriu doar câteva dintre titlurile de capitole,
convins fiind că și cititorul va face conexiunile care
se impun: „Cearta curentelor”, „Cearta scriitorilor”, „Realism
ţărmurit”, „Muncitorii intelectuali”, „Proletarizând
voios la soare”, „Caragiale în vremea lor”, „Drum cu pulbere”,
„De la stenahorie la stahanovism”. „Îmbulzirea timpului”
(pentru a lumina această sintagmă, precizez că este
vorba de un capitol dedicat lui Marin Sorescu).
Și acum să vedem cum narativizează receptarea nuvelei
lui Marin Preda Ana Roșculeţ: „Când au aflat că în nuvelă
se ilustrează activitatea lor, muncitoarele de la Filatura
Română de Bumbac, alfabetizate în unanimitate (ultima
trecută pe la Cercul de studii fusese însăși tovarășa
lor din lumea fictivă), au citit-o cu nesaţ, în timpul liber,
nutrind speranţa că-i vor aprecia înalta valoare educativă
și că vor recunoaște (acceptând cu bunăvoinţă convenţia
literară de a nu se folosi de numele reale) trăsăturile celor
mai bune colege ale lor. Analizând în ședinţa Cercului
literar din cadrul Comitetului Cultural de Secţie și o
cronică mai reticentă a lui J. Popper, apărută în Flacăra,
ele și-au confirmat unele presupuneri, au luat „libertatea
de a trage cu pușca” în dușmanul ideologic și i-au trimis
redactorului-șef (Geo Dumitrescu) o scrisoare plină de
contrarietate – ilustrare a principiului potrivit căruia legătura
cu masele reprezintă chezășia dezvoltării literaturii
și criticii, a culturii noi în general.
Simţul popular nepervertit descoperea ceea ce recenzenţii
nu observaseră: infiltrarea insidioasă a rămășiţelor
unei metode reacţionare mic-burgheze, și anume,
naturalismul. Explicaţia era de găsit în faptul că receptării
critice, afectate de boli profesionale cronice, îi distrăseseră
atenţia un personaj și o naraţiune ce ieșeau din
schematismul obișnuit și părea a da o notă de originalitate.
S-ar fi ignorat, astfel, problemele majore referitoare
la dezvoltarea literaturii noi, dovedindu-se lipsa unui ascuţit
spirit partinic. Cazul a luat amploarea așteptată: o
editură a trimis doi redactori pentru documentare la faţa
locului individual, iar una dintre colegele ipoteticei Ana
Roșculeţ a fost transferată la Flacăra pentru «îmbunătăţirea
compoziţiei sociale» a colectivului. Situaţia s-a discutat
la Uniunea Scriitorilor și a fost pusă dezbaterii ca atare
la Universitate (asta devine după facultăţi).”
Cât de bine a pătruns criticul adevărul epocii de care
se ocupă (volumul se subintitulează „Din vremea «obsedantului
deceniu»”), dar nu numai al ei, ci și al celei pe
care o traversăm, de pildă, se poate vede nu numai din
întreaga „desfășurare” (intru și eu în jocul autorului, aici,
mai ales că nuvelei respective a lui Preda, de altfel, cel
care a lansat expresia „obsedantul deceniu”, i se dedică un
capitol scris în același stil caustic-persiflant care domină
Perna cu ace) ci și din concluziile cu care cartea se încheie:
„«Puterea scriitorului» se intersectează cu «puterea
politică» pe băncile sistemului nostru bicameral atât de
pestriţ, unde fiecare «ales» al poporului împrumută câte
ceva din năravurile celeilalte părţi. Scriitorul, care, de regulă,
se află în niște momente (lungi cât cel puţin patru
ani) când i-a secat vâna creatoare, începe să devină demagog,
participă la revendicările salariale ale politicianului
și își sporește capitalul de imagine publică la care nu avea
acces în calitate de creator, iar politicianul – de regulă, un
neimplicat în meseria de bază sau pur și simplu un neavenit
pus pe căpătuială – prinde curajul de a scrie și începe
să-și publice memorii și versuri vrednice de albumul de
familie. Și unii, și alţii vor fi descoperit că și-au epuizat
resursele în domeniile calificării de bază și că aveau de
fapt alte vocaţii. Este libertatea tuturor, în virtutea legilor
democraţiei, de a opta pentru viaţa politică, însă ei trebuie
să înţeleagă că reprofilarea întregii lor personalităţi nu
este posibilă fără specializare strictă, fără vocaţie și fără,
nu în ultimul rând, onestitate. Dacă Paul Valéry spunea
că politica este știinţa care ne reţine de la treburile cu adevărat
importante, atunci ce se întâmplă cu scriitorul întrun
context în care legăturile cu lumea sunt impregnate de
politic, unde fiecare act capătă o semnificaţie politizată?
ReLecturi HYPERION 87