citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Creștinismul e paradoxal și înnebunitor pentru că subminează
însăși raţiunea, fără de care omul nu este nimic,
pentru a-l zidi și mai categoric pe temeiul unei
raţiuni mai înalte. Văd aici o poetică a existenţei, uluitoare
cu totul. Cine a fost Budhha? Un iniţiat și un iluminat,
care a înţeles că există suferinţă și există moarte.
Și înțelegând, a devenit blând. Cine a fost Isus? O
persoană cu totul paradoxală, absolut incredibilă, Fiul
Omului, în care eu cred. Dar cum? La modul nebunesc
și contradictoriu... Pentru un oriental e un confort psihic
să creadă, pentru mine este o subminare a gândirii
intelectuale, a formaţiei mele de ins încadrat în structuri
raţionale, o dinamitare a ceea ce sunt.
Melissa rămâne neclintită. Budismul o ajută pe ea.
Mi-a spus că nu știu despre ce vorbesc. Am zis :
- Ba da, am încercat și eu, dar îmi lipsea prezenţa
persoanei cristice.
- Foarte bine ! Foarte bine…
Marea e un ideal. O biserică de sare. Stau în faţa ei
și nu o pot pricepe. Acum îmi dau seama că nu e o problemă
de înţelegere, ci de fluid care curge. Probabil trebuie
să mă încrâncenez, să mă trag la mal, să mă feresc
de puterea ei. Razele încălzesc pământul și pe mine, nu
mai simt frigul acela interior, frigul absolut. O entitate
îngheţată răsare din apă. Strălucirea ei orbitoare mă
face să plâng. E totuși cald... Simt că marea mă pândește
cu ochi vii. Mă uit cu coada ochiului la companioana
mea, care se înclină ritmic și emite mantre. Cât e de
fericită! La adăpost de orice dileme… Dar nu reușesc
să îmi adun forţele pentru a-i mai spune ceva, nu pot
să îmi călesc atât de mult voinţa. Mă avânt în necunoscut.
Intru în mare. Toată această măreţie mă uimește.
Când nu mă lansez în vâltoarea incontrolabilă, simt că
am murit. Este o dispoziţie lăuntrică puternică, preia
controlul, mă stigmatizează. Un fel de împietrire de foc,
ireversibilă. Mai ales, o situaţie limită. Orice situaţie a
vieţii mele a fost și este o situaţie-limită. Mereu am avut
sentimentul că sunt pe punctul să mă pierd. Același lucru
îl simt și acum. Mă întorc spre Melissa și îi strig:
- Te rog să nu mă iei în serios! Nu trebuie...
Marți, 15 iulie
Chiar și peste Granada coboară seara. Sunt în camera
mea de hotel. M-am pierdut de Melissa imediat cum
am ajuns în oraș. Grozav! Mă simt mult mai liniștită
fără ea. Eram în minunata catedrală Santo Domingo,
când însoţitoarea mea a făcut o piruetă și s-a estompat
în somptuosul decor. Îi vorbisem despre dificultatea
pe care o am de a mă orienta în spaţiu… Nu știu
dacă a fost intenţionat sau e numai o întâmplare, dar
oricum a fost bine, până la urmă. M-am recules, după
un moment de neliniște, gândindu-mă: Acum trebuie
să înfrunt Granada și singurătatea. M-am temut puţin:
Poate mai are Dumnezeu niște răfuieli cu mine? Îmi
ia oamenii din jur în mod special, să mă pedepsească?
Sau să-mi dea putere? Am pornit singură la drum.
În scurt timp am câștigat un sentiment de fericire și
de libertate, cutreierând străzile vechi, labirintice din
Albaícin, vechiul cartier arab, ultima redută a musulmanilor
în lupta cu creștinii.
Un alt gen de fericire am simţit în Biserica Mirador
S. Nicolas (din sec. XVI), construită în mijlocul
Albaícinului. Acolo am avut niște momente de reculegere
foarte preţioase pentru un om rătăcit în lume.
Am stat pe o bancă de lemn, și era răcoare, și era bine…
Am privit icoanele de pe pereţi, ca niște cuvinte intens
colorate… Dumnezeu a suflat putere nouă… Am respirat
adânc și am pornit iar la drum.
Străduţele înguste fac drumul greu. Sunt alunecoase,
spiralate, se rostogolesc ca niște cercuri, par toate la
fel, însă duc fiecare în altă parte. Deodată mi s-a părut
că totul se înclină, că lumea a devenit oblică. Am încercat
să o redresez, cu puterea voinţei mele, să o fac
dreaptă la loc. Am încleștat pumnii, pentru că mi-a
trebuit multă forţă. Am spus în gândul meu: Granada,
îndreaptă-te! Și s-a îndreptat.
Mereu e totul prea strâmt. Trebuie să mă lipesc de
zid când trece o mașină, să îmi ţin respiraţia când trece
un om. Casele sunt pătrate și albe, cu gratii la geam.
Nicăieri nu am văzut atâtea gratii ca aici, în Spania.
Gratii foarte solide. Nu există geam fără gratii. Se vede
că viaţa și proprietatea sunt o problemă de rezistenţă.
Dalele de piatră arată ca niște solzi de pește, iar oamenii
par foarte mici și neajutoraţi, ușor patetici, îmbrăcaţi
din cap până-n picioare în lumină. Dintr-o dată
întâlnesc unul cu o faţă enormă și cu ochi bulbucaţi,
de parcă ar fi o specie rară, un pește travestit, lunecos
și singur. Îmi cere bani. Varsă o lacrimă.
Din tot ce am văzut în Albaícin, mai ales lacrima
aceea nu pot s-o uit. Lacrima și lumina. Îmi doream
să ajung la Sacromonte, muntele unde primii creștini
și-au săpat cavele - și muntele a devenit sacru -, iar
San Cecilio îl patronează. Să stai la umbra unui sfânt!
Aproape că o pot zări, mă înfrigurează puţin. Mă aștept
să se întoarcă brusc spre mine, să îmi vorbească!
Nu aș ști ce să spun. M-aș preface într-o pasăre neagră
și mi-aș lua zborul deasupra orașului, spre orizonturi
complementare. Ar fi un moment suprarealist, dar ce
este realitatea? Ce e desupra ei? Limitele sunt convenţionale,
pot fi transfigurate oricând. Astfel m-am simţit
pe Sacramonte. Transfigurată.
Deasupra este o platformă de pe care se vede întregul
oraș, așa cum de pe Sacré-Coeur se vede Parisul.
Am ajuns! Ce priveliște ! Totul se subţiază sub ochii
mei și pare mai înalt, inclusiv orizontul. Turlele bisericilor
se clatină ca într-un vis. Viaţa e vis? Îmi revine în
minte acest clișeu. Dar nu se poate. Dansul zilei eterne
a început sub privirile mele. Am fotografiat Alhambra
înainte să o trăiesc. Mi-am imaginat sclavii creștini,
ţinuţi în întuneric, mîinile lor înnegrite de lut și
cenușa timpurilor, construind tremurătoare acest monument
al eleganţei perfecte și al singurătăţii maurilor.
Așa i-am înţeles eu: ca pe niște sângeroși singuratici,
deosebit de subţiri. Și palatele! Coloanele zvelte, prea
zvelte pentru bolţile pe care le susţin, astfel încât senzaţia
de plutire devine irepresibilă, structurile diafane,
74 HYPERION Jurnal