citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

despre geneza sau tribulaţiile unui manuscris e vizibilă și
în alte comentarii, cum este, de pildă, cel legat de cartea
lui I.D. Sârbu Șoarecele B., astfel că rezultă un comentariu
care luminează mai bine opera și destinul ei, în conformitate
cu metoda la care criticul subscrie.
Nu este deloc lipsit de semnificaţie faptul că Vasile
Spiridon nu acordă atenţie doar autorilor „cu nume”, celor
impuși de mașinăria mediatică, propulsaţi de grupuri
de interese și menţinuţi în atenţie de modă, ci și altora,
mai puţin cunoscuţi, de a căror valoare nu se îndoiește –
cu justeţe – și a căror prezenţă într-o prezumtivă istorie
literară ar fi indispensabilă pentru a da un tablou corect
al epocii din punct de vedere artistic. Astfel, vom întâlni
cronici dedicate lui Gheorghe Izbășescu, un autor pe nedrept
ignorat, și în opinia celui care scrie aceste rânduri,
mult mai interesant chiar decât s-ar putea crede, Radu
Mareș, abia acum intrat mai apăsat în atenţia criticilor,
după relativ recentul roman Când ne vom întoarce, despre
„Patrulaterul constănţean” – Ovidiu Dunăreanu, Liviu
Lungu, Dan Perșa, Florin Șlapac, despre Constantin
Parascan și despre alţii, poate nici măcar avuţi în vedere
ca romancieri în opinia generală, cum este criticul prin
excelenţă Adrian Dinu Rachieru, căruia îi comentează
primele două romane dintr-o proiectată trilogie.
Procedând așa, Vasile Spridon împlinește nu doar un
act de dreptate literară, ci și informează despre cărţi cu
o circulaţie fatalmente limitată de apariţia în edituri mai
puţin importante sau de lipsa de vizibilitate a autorilor,
eclipsaţi de cei mai bine susţinuţi mediatic. Profitul ar putea
fi și al altor critici care proiectează istorii literare, nu
doar al celui care a redactat aceste cronici cu toată seriozitatea
și ar fi un bun exerciţiu de convingere acela de a
parcurge cu maximum de atenţie cronica dedicată romanului
Ecluza, de Radu Mareș, veritabil spectacol de idei,
nutrit nu doar din substanţa cărţii respective ci și din lecturi
multiple, ce ajută la mai buna înţelegere și încadrare
a textului. Și, nu în ultimul rând, la situarea lui Vasile Spiridon
în rândul criticilor care au ceva de spus și pe a căror
părerea se poate conta.
*
Este, de aceea, total deconcertant să descoperi că în
volumul Apărarea și ilustrarea poeziei (2009) apar capitole
întregi din mai vechea carte Viziunile «învinsului de
profesie» Nichita, în ordine aleatoare. Personal, nu găsesc
explicaţie pentru aceasta; practica este de a publica
fragmente cu caracter
oarecum de sine-stătător
care, la un moment dat,
vor face parte dintr-o carte
mai amplă, cu o miză
mai mare decât bucăţile
respective luate fiecare
în parte, în volume care
preced apariţia proiectului
celui mai mare, dar așa
cum se petrec lucrurile în
cazul de faţă nu știu dacă
este permis. Chestiunea
este mai complicată din
punct de vedere teoretic și
al procedurilor uzitate, dar acesta ar fi subiectul unei mici
disertaţii.
În altă ordine de idei, cartea aceasta se înfăţișează ca
stând sub semnul unui anumit donquijotism, titlul fiind
continuat de o dedicaţie formulată cam patetic în termenii
următori: „Celor ce apără și ilustrează în literă și în
spirit poezia română”. Impresia despre care vorbesc este
întărită și de ilustraţia copertei, unul dintre celebrele desene
ale lui Dalí cu siluetele lui Don Quijote și Sancho
Panza (coperta – realizată de Doina Liliana Buciuleac).
Este de presupus că Vasile Spiridon va fi plecat prea mult
urechea la cei care, de vreo două decenii – împotriva tuturor
evidenţelor și neavând, se vede treaba, prea mult
habar de ce se întâmplă în poezia contemporană la nivel
mondial ori dovedindu-se a iubi prea puţin sau deloc
tocmai obiectul preocupărilor lor, poezia română –, tot
clamează moartea poeziei în general și lipsa de valoare
a liricii de la noi. Ori poate a simţit culpa de a fi privilegiat
proza în lecturile sale critice, din moment ce această
antologie cuprinde mai puţini autori decât cea dedicată
prozei. Nu pot să știu.
Cert este însă că, dincolo de câteva glose la Eminescu,
de intruziunea fragmentelor (în număr de patru; trei
preluate ca atare din vechea carte, unul aparent nu, dar
ar fi prea mult și nu ar avea nici o utilitate filologică să
identific în amănunţime filiaţia lui) referitoare la Nichita
Stănescu, întâlnim aici nume de care nu e deloc rău să
ne aducem aminte (Dan Laurenţiu, Florin Mugur, Ioanid
Romanescu, Gheorghe Pituţ, Ioan Alexandru), dar și
dintre ale consacraţii generaţiei ’80 (George Vulturescu,
Gellu Dorian, Daniel Corbu, Ioan Moldovan) ori altele,
mai puţin vehiculate (Ioan Tudor Iovian, Nicolae Panaite).
Cartea este compozită atât sub raportul cuprinderii,
cât și sub acela al caracterului intrinsec al textelor, unele
sunt cronici literare, altele, cum am văzut, fragmente din
texte mai mari, subsumate altor scopuri critice, iar câteva
au structura unor fișe de dicţionar, deși cu afișat caracter
ocazional („Gellu Dorian – 50”, „Lucian Vasiliu – 50”,
„Nicolae Panaite – 50”).
Nu se poate deloc spune că lui Vasile Spiridon i-ar lipsi
interesul pentru poezie în beneficiul prozei, că nu ar fi
un critic aplicat și plin de înţelegere al volumelor de versuri.
Dimpotrivă, avem și aici pagini bune, de fină analiză,
de intrare în rezonanţă cu spiritul unor poetici destul
de diferenţiate ca formulă și ca substrat imaginar, ontic,
psihologic, estetic, dar impresia de improvizaţie, dacă te
ridici de la textele individuale la întregul volum, nu se
poate șterge, de aceea mă gândesc că acesta este mai degrabă
un accident în cariera atât de frumoasă și de solidă
a criticului decât un element care să o definească.
*
Vasile Spiridon este un critic literar cu un stil elegant,
inteligent, nu de puţine ori impregnat cu nuanţe filosofice
bine timbrate, ce dă o turnură plăcută la lectură textelor
sale dense, nici un moment plicticoase, în ciuda marii
densităţi de informaţie și a unei informări bibliografice
admirabile. Texte care pot constitui oricând pietrele de
bază ale unei construcţii care să vizeze istoria literaturii.
ReLecturi HYPERION 89