citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Anastasia Ivanovna, sora mai mica a Marinei, se află în
GULAG mai mulţi ani, fiind eliberată abia după moartea
lui Stalin, însă îi fuseseră confiscate și distruse toate
manuscrisele. Ea, ultimul membru al familiei Ţvetaiev, se
stinge în 1993…
Dar privaţiunile și teroarea morală la care a fost supus
Boris Pasternak? Între anii 1946-1955 el scrie una
din principalele sale cărţi, romanul „Doctorul Jivago”,
însă care nu este acceptat de editurile sovietice, apărând,
în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză,
franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se
acordă Premiul Nobel, fapt ce declanșează
în URSS o furibundă campanie
denigratoare la adresa autorului.
Drept (strâmb!) rezultat, este exclus
din Uniunea Scriitorilor, la un
stadiu incipient punându-se pe rol
chiar și un dosar ce stipula „trădarea
de patrie”. B. Pasternak refuză premiul.
(Printre altele, în „Declaraţia
TASS” (2.11.1958) – ca în timp de
război, nu? – se spunea că: „În cazul
în care B. L. Pasternak va dori să părăsească
pentru totdeauna Uniunea
Sovietică, orânduirea socială și poporul
pe care le-a calomniat în opul
său antisovietic „Doctorul Jivago”,
organele oficiale nu-i vor crea piedici.
I se va oferi ocazia să plece din
Uniunea Sovietică și să încerce personal
toate «minunăţiile raiului capitalist»”.
Astfel, se anticipa un alt caz
– cel al lui Soljeniţân.) Diploma și
medalia Premiului Nobel avea să le
primească, în 1989, fiul scriitorului…
Deloc ocazional-sentimentală,
ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca,
în româneşte, numele acestor poeţi ruşi, pentru
că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci
când, fiziceşte, ei nu mai sunt în viaţă; au nevoie de
perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o
monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul,
„stânga” comunistă.
Apoi, în tragicul context al acelei epoci feroce se întâmplă
şi o „atingerea” românească, pe viu, cu avangarda
rusă, care se manifestă, însă, nu în... manifeste,
ci în destinul unuia dintre poeţii ce aveau să fie exterminaţi
– Nikolai D. Burliuk, cel trimis la 15 iulie 1917
pe frontul român. În noiembrie îşi aduce din Rusia
mama, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie 1918, după
ce la staţia Socola este dezarmată unitatea militară din
care făcea parte, Burliuk se angajează funcţionar la Direcţia
Agricolă din Chişinău, plecând la Ismail ca reprezentant
al Ministerului Agriculturii al Republicii
Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz
labirint de peripeţii din acele timpuri de „rupere
de lumi”, este arestat undeva lângă Herson, judecat de
bolşevici şi executat la 27 decembrie 1920…
Încă în 1917, în „Proclamaţia preşedinţilor globului
pământesc”, Hlebnikov se întreba: „Dar de ce
dânsul se hrăneşte cu oameni?/ De ce statul a devenit
canibal,/ Iar patria – soaţa lui?”... Statul bolşevicilor,
statul sovietic...
Astfel că în modernitatea literară rusă se înstăpânea
„golul istoric” de care spune un vers bacovian. Și astăzi,
cei care citesc sau recitesc poezia, proza și eseistica celor
mai reprezentativi autori ai „destinelor frânte”, ai generaţiilor
asasinate rămân surprinși de contemporaneitatea lor
(ne-dezamorsată!), sub aspect estetic, și de valabilitatea
lor axiologică incontestabilă. Este creaţia care, parcă, nu a
fost supusă patinei (brumei!) timpului. Plus motricitatea,
dinamismul ce acţionează ca impulsuri generativ-primenitoare,
ce îl pot stimula pe artistul
timpurilor noastre, sugerându-i noi
deschideri de orizonturi ideatice și
stilistice pentru propria sa operă.
Sigur că și graţie creaţiei autorilor
căzuţi jertfă comunismului inuman,
post-avangardismul este sau devine
partea structurală, componentă a
psihodinamicii creatoare-receptoare-emiţătoare
a psihologiei noastre,
a oamenilor, dar mai ales a psihologiei
artiștilor acestei contemporaneităţi
„imediate”, de la care – încolo
mai are deschise durate (perspective),
până să apară inerente modificări
de paradigmă, canon ce vor fi
diferite de cele ce ne sunt caracteristice
nouă. Adică, sub aspectul corelării
operei avangardiștilor din secolul
XX cu cele mai adânci timpuri
ale lumii, cu mitocreaţia, cu alchimia
limbajului, cu filosofia, cu știinţa în
Igor TERENTIEV
general, trebuie menţionat că aceas-
Din dosarul de condamnat
tă operă conţine elemente active și
decantate (deja!) ce reprezintă valori
perene. Ca fenomenologie artistică, prin motricitatea
sa... non-stop (!), prin faptul că, sub anumite aspecte,
mai poate oferi exemple artelor (și... arterelor!) prezentului
nostru, avangarda e înţeleasă și acceptată drept starea
de spirit și de creaţie a permanentelor transgresări de limite,
fiind mereu declanșatoare de sugestii întru inovaţie
și originalitate.
Precum se va înţelege și din cele mai reprezentative
texte ale autorilor-jertfe ale bolșevismului/ stalinismului
incluși în prezenta antologie, în pluralitatea-i de
opţiuni și nuanţe avangardismul rus se înscrie perfect în
albia mișcării artistice radical-înnoitoare europene, chiar
dacă unii din protagoniștii săi avuseseră polemici aprinse
cu Filippo Tommaso Marinetti, când italianul le vizitase
ţara (1914). În fine, verbocreatorul Velimir Hlebnikov
a propus și o denumire autohtonă pentru futurism:
budetleanstvo (de la budușcee = viitor, aidcă – viitoriștii,
cum ar ieși). Patria creaţiei este viitorul, zic cubofuturiștii.
„Dintr-acolo adie vântul zeilor cuvântului”. În atare
mod, budetlenii purceseră la sintezele (și alchimiile!) dintre
spiritul/ specificul autohton rusesc și spiritul timpului
general-european convertit artisticește. Ei se racordau la
și deja făceau parte din metabolismul cultural al contemporaneităţii
transfrontaliere din primele decenii ale secolului
trecut, creează în conformitate cu paradigma acelor
120 HYPERION Universalis