citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Le era dor unul de altul, dar trebuiau să păstreze distanţa.
Ameninţările mamei Luiza îi urmăreau. El a mai
urmărit-o de câteva ori la ieșirea de la serviciu, dar n-a
avut curajul să coboare. Ea a fost de doua ori pe la facultate,
a trecut pe culoare, s-a uitat la programul afiăat,
în speranţa că-l va întâlni întâmplător. N-a mai încercat
după ce a auzit, la a doua vizită, în urma ei, două studente
comentând: Uite, dragă, cucoana din dreapta în faţă, nu-i
tipa care a venit la cursul acela despre iubire al profesorului
Matache? O fi o amanta lui. Cam tinerică, pentru un
moșulică ca el?! degeaba îi face curte Jeny, probabil că el
preferă mai coapte!”
S-a scurs deja un an, cu puţine vești din partea fiecăruia
dintre ei. Nu putea apela la Magda pentru că s-au
convins că era cam gură spartă. A primit un plic, în toamnă,
la serviciu, recomandat, cu o carte. Cursul conferenţiarului
universitar doctor Aurel Mandache, de Istorie a
literaturii universale. Cu un bilet. ,,Pentru Iubirea mea
Veșnică. Nu am scris-o pe volum ca acolo îl poate citi și
cine nu trebuie. Așa-s autografele de la autori!”
În februarie 1992 era o dimineaţă mohorâtă și friguroasă.
În biroul decanului plecat la niște conferinţe peste
hotare, Aurel stătea faţă în faţă cu profesorul Costică Damian,
prietenul și partenerul său la partidele lor de bridge.
,,Costică, te-am chemat aici să-ţi fac câteva mărturisiri
între patru ochi și care să rămână între noi. Sunt într-un
moment de cumpănă: medicii mi-au spus că operaţia pe
cord nu mai trebuie amânată, că s-ar putea, oricând, să
trec dincolo. De aceea mi-am scris un testament. Nu am
multe lucruri de lăsat în afară de amintiri și unele regrete.
Ţie îţi las biblioteca mea, cărţile, că tu ești cel mai în
măsură să le preţuiești…Și te mai rog ceva. Îţi las acum și
o listă cu câteva titluri și statuete-amintiri pe care să i le
dai Mihaelei. O știi, că tu ai trimis-o la mine. Ţi-am mai
spus câte ceva despre noi. Mi-a dăruit tot ce mi-am dorit
și nu avusem. Acum am, dar e târziu. Se pare că timpul
nu mai are răbdare cu mine, ca să parafrazez un vers. Și
mai am o ultimă și mare rugăminte la tine: eu am un cont
în bancă, în dolari unde mi s-au convertit toate drepturile
de autor de la reviste cât și cele pentru Curs. Cele de acasă
nu știu de el. Nici Mihaela, dar vreau să rămână ei. Măcar
atât, dacă nu s-a putut mai mult. Iată aici toate actele
făcute cu Banca. Încearcă să mă înţelegi, că mă cunoști
de-atâta vreme și am împărţit necazuri și bucurii. N-am
fost un sfânt, am cunoscut mai multe femei, am avut eleve
care mă adorau, chiar și după ce au terminat și erau
doamne. Inclusiv acum studente, deși sunt un bunic faţă
de ele. Dar așa-i viaţa asta lăsată. Te ia cu valul când nici
nu te aștepţi! Dar, nu regret nimic. Doar că au fost prea
scurte momentele în care am putut fi cu adevărat împreună…
doar acolo, în munţi… Să-i spui că atunci când am
sa trec…Dincolo, am să fiu tot cu gândul la ea, la Iubirea
mea. Ultimă”.
Profesorul Damian a rămas fără replică. Știa că Aurel
e în suferinţă, că are o iubire tainică, dar de aici și până la
testament… A încercat să îl încurajeze, să o dea pe glumă.
L-a privit puţin pieziș, a zămbit, l-a cuprins pe după braţ,
erau cam de-o înălţime și l-a condus până la ieșire. ,,Lasă,
Costică, că o să treacă toate și o să fie bine. Ai și tu grijă de
tine. Și ferește-te să ajungi la mâna medicilor!”
Operaţia a decurs bine. Convalescenţa a fost mai lungă.
Repaus la pat, fără emoţii. A mai trecut de câteva ori,
în toamnă pe la facultate. Studenţii l-au întâmpinat cu
ovaţii, semn că i-au simţit lipsa. S-a uitat lung la fiecare
din ei, în amfiteatrul plin, când și-au reluat cursul. Dar
n-a întâlnit chipul pe care dorea atât de mult să-l revadă.
Se întâlneau și se mărturiseau doar în vis.
Mama Luiza căzuse și ea la pat. Era trecută de 81 de
ani și au ajuns-o și pe dânsa bătrâneţile. Evita să dea ochii
cu el. Erau amândoi betegi, dar refuza să se împace, să
ceară iertare. Erau amândoi orgolioși, mai ales că-și făcuseră
atâta rău unul altuia în ultima perioadă. Otilia era la
mijloc, copleșită de grijile fabricii și grija celor doi. A fost
nevoită să angajeze o femeie și să iasă la pensie înainte de
termen, ca să preia treburile casei, acolo unde le lăsase
mama Luiza.
Întâi s-a stins bătrâna, în penultima zi din an. A prinso
anul cel nou, 2003, în sicriu pe masă. Au dus-o după Sf.
Vasile la cimitir, pusă în același loc cu soţul. Oasele sale i
le-au adunat, stropit cu aghiazmă și pus într-un coștei de
bumbac, în sicriu, la picioarele defunctei.
După o luna Aurel a făcut un puseu de tensiune, un
accident vascular paralizându-i partea dreaptă a corpului.
Era neputincios, slăbit, un corp care-și aștepta odihna
veșnică și împăcarea cu sine. Mai avusese o discuţie cu
prietenul său Damian rugându-l să-i transmită Mihaelei
să nu vină să-l vadă, ci să păstreze doar imaginea sa când
era în puteri.
N-a chinuit mult, nici două săptămâni. Încă nu împlinise
60 de ani!
*
După mai bine de o lună profesorul Costică Damian a
căutat-o pe Mihaela la telefon. A rugat-o să vină duminică
la Carul cu Bere, că are să-i transmită un ultim mesaj
din partea lui Aurel.
A sosit îmbrăcată în pardesiul ei grena, dar cu eșarfa
cernită la gât. Profesorul Damian o așteptase chiar la intrare,
singur la o masă, lângă fereastră ca să o poată observa
când apare. I-a povestit mai întâi despre întâlnirea
lor, în urmă cu peste un an, din cabinetul decanului. I-a
dat documentele bancare, așa cum i-a promis. I-a arătat
și lista, și a rugat-o să mai aștepte, că nu poate intra acum
acolo, acasă, la familia Mandache, unde Otilia a rămas
atât de singură.
Mihaela tăcea și asculta. Ochii i se umeziseră și se abţinea
să dea drumul lacrimilor.
,,Scuză-mă, la toţi ne e greu fără el. Căsnicia mea e și
ea terminată. Acum sunt doar mireasa lui cernită. În suflet.
Mai am ani înainte, dar va trebui să-i înfrunt singură.
Doar cu gândul la el. Și de acolo Sus, ne veghează și ocrotește.
El m-a văzut ca pe o Sânziana Hanganu, adică o luptătoare.
Și am să caut să fiu. Și dacă am să mai întâlnesc
un bărbat măcar să-mi placă, am să fac un copil. Doar
al meu. Și am să-i pun numele lui. Aurel, sau Aurelia. Și
știi ce mă va durea mereu: că nu voi mai întâlni vreodată
vreun alt bărbat care să mă iubească așa cum a fost doar
el în stare!”
Sfârşit
Beletristica HYPERION 57