citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Maria Magdalena, să-i spele picioarele cu mir de preţ,
apoi să i le șteargă cu părul ei; creștinismul nu ar fi misogin
– ce extravaganţă! –, de vreme ce Isus ia partea femeii
adultere și îi trimite pe toţi să privească în sufletul
lor ca să vadă cât e de negru…
Atât că în aceste cazuri, ca și în toate celelalte, corpul
în chestiune funcţionează ca icoană conceptuală, ca
suport al unui discurs: corpul lui Isus din Evanghelii
e unul exclusiv alegoric, metaforic, simbolic, spiritual.
Carnea lui este oximoro nică: o carne dezincarnată,
un corp necorporal, o materie imaterială (un corp fără
organe, ca un semn cu ochiul, complice, spre Artaud
și Deleuze…). Aceste extravaganţe absurde, iraţionale,
devin în escatologia mitologiei creștine trupul de slavă,
cel care după Judecata de apoi va fi al credinciosului
destul de nevrozat ca să aleagă moartea lentă în tipul
vieţii. Corpul uman al lui Isus? Timp de treizeci și
trei de ani, el nu mănâncă și nu bea, altfel decât simbolic,
nu se împreunează și nu râde, nu cunoaște defecaţia
sau excreţia. Gustul lui pentru miruirea picioarelor?
Cu șase zile înaintea Paștelui, scena anunţă Cina cea de
taină și Patimile cărora se știe menit: Maria Magdalena
prefigurează gestul pe care îl va face după moartea Răstignitului,
când îi va unge trupul cu mirt și aloe. Iubirea
lui pentru femei? – Iertarea femeii adultere de către Isus
nu înseamnă acceptarea păcatului, nici nu e dovada că
el însuși l-ar fi practicat sau apărat, ci furnizează alegoriei
un păcat real pentru a arăta necesitatea iertării…
4
Un corp pictat – Am scris că acest corp alegoric e
unul de hârtie și concepte; aș fi putut la fel de bine să-l
definesc ca pe unul pictat: căci mitologia creștină se
răspândește graţie artei care, timp de un mileniu, vehiculează
imaginile propagandei religioase în cantităţi
industriale – dacă pot spune așa… Pictura joacă un rol
considerabil, desigur, dar și mozaicul, sculptura, vitraliul,
bronzul, fildeșul, lemnul, orfevrăria, anluminura,
gravura, și toate celelalte suporturi estetice, muzica bunăoară,
prin cantate, oratorii, imnuri religioase. Timp
de un mileniu, istoria artei occidentale nu e decât propagandă
a religiei creștine.
Astfel, corpul lui Cristos din picturi e cel mai adesea
o reprezentare imaginară, învelișul carnal al unui arian
tipic, genul ce ar putea ilustra eseul lui Gobineau despre
inegalitatea raselor umane: blond și înalt, cu ochi
albaștri, barbă rară, nas acvilin, piele albă, lăptoasă, altfel
spus: nimic în comun cu tipul semit care, în chip
logic, va fi fost cel al faimosului Isus din Nazaret care,
ca Fiu al lui Dumnezeu, dar mai ales ca Fiu al Omului,
trebuia să aibă părul negru și creţ, pielea oacheșă, nasul
coroiat, privirea întunecată a compatrioţilor săi născuţi
la Nazaret sau Betleem (după Matei și Luca), un loc din
Galilea, adică Palestina. Isus seamănă mai puţin cu Iosif,
tatăl său prezumtiv, și mai mult cu pictorul european
care-l înfăţișează – și care-i dă un chip.
Ficţiunea corpului lui Isus transmisă prin iconografia
occidentală arată până la saţiu că omul își face
Dumnezeul după chipul și asemănarea sa și că, potrivit
excelentei remarci a lui Spinoza într-o scrisoare către
Hugo Boxel, dacă triunghiul ar trebui să și-l imagineze
pe Dumnezeu, și l-ar imagina triunghiular. Analizând
carnea lui Isus, găsim în locul ei concept, hârtie, cuvinte,
pictură, marmură, aur, bronz, cerneală, însă nimic
care să semene a carne, sânge, umori – care apar numai
atunci când va fi vorba de corpul lui Cristos, mai exact:
cadavrul lui Isus, reversul medaliei.
5
Fecioară şi mamă – Începând cu nașterea sa (minţile
trebuie impresionate…), corpul lui Isus transcende
legile ce guvernează de regulă corpul oamenilor. Fiul
lui Dumnezeu este, Fiul lui Dumnezeu rămâne, chiar
și atunci și mai ales atunci când se prezintă ca Fiu al
Omului… Pentru naivi și visători, să amintim că, până
la noi dispoziţii, orice procreaţie umană implică un tată
cu spermatozoizi și o mamă cu uter. Să mai adăugăm că
un contact între organele genitale ale tatălui și cele ale
mamei, în cazul nostru Iosif și Maria, e binevenit pentru
a produce un ou din care se naște copilul care, dacă
este om, și chiar dacă merge pe apă, trebuie să accepte
legile comune ale speciei, de vreme ce Isus al nostru se
vrea un exemplar perfect al ei. Se proclamă om printre
oameni, dar, puţin preocupat de contradicţia sau coerenţa
raţională, trăiește printre ei ca un zeu… Cum ar
putea o carne divină să mintă! În tabloul lui Tintoretto
din biserica San Rocco de la Veneţia, sperma ia aspectul
unui porumbel. Într-adevăr, așa e reprezentat Sfântul
Duh, în momentul Bunei Vestiri: Fiul Omului se
naște acolo dintr-un banal jet de lichid spermatic, Fiul
Omului cade din cer sub forma unei zburătoare din familia
Columbidae – din care face parte porumbelul. Vocea
care-o vestește pe Maria că, deși fecioară, va zămisli,
e vocea unui înger, adică întruparea anti-corpului:
o carne fără carne, dar înzestrată pe umeri cu aripi de
porumbel. Ale dorinţei, pesemne…
Dacă tatăl lui Isus este un porumbel, mama lui ar
putea să fie o gâscă, de vreme ce crede că poate zămisli
fără să se culce cu Iosif. Matei dezvăluie că dulgherul,
nu chiar atât de prost pe cât se crede, se gândește să-și
repudieze soţia rămasă grea fără concursul lui. Nu poate
înghiţi povestea cu porumbelul. Un înger îi apare în
vis, înmulţind astfel perdelele de fum ontologice, și îl
anunţă că principiul seminal se cheamă „Sfântul Duh“ –
porumbel pentru creștinul care crede în minuni, fazan
pentru filozoful care vede mistificarea…
Umbra îngerului, nălucă de fum ce-i apare în vis, îi
zice dulgherului obidit: „Fecioara va avea în pântece și
va naște fiu“ (Matei I, 23). Această replică de film prost
ne-ar face să zâmbim dacă această afirmaţie n-ar fi
produs ravagii, timp de secole, pentru corpul femeilor.
Oximoronul fecioară însărcinată îl înveselește, desigur,
pe amatorul de retorică, dar îl contrariază pe omul de
rând căruia îi propune drept model o inepţie și îi oferă
darul otrăvit al unui ideal al raţiunii irealizabil și care
va alimenta, în orice suflet simplu și de bună credinţă,
sentimente de culpabilitate, conștiinţa vinovată, angoasa,
tristeţea, neliniștea, neîmpăcarea.
112 HYPERION Universalis