citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

încercând să alunge acei musafiri insistenţi și nepoftiţi.
După ce le-a văzut urcate în troleul 85, a mai zăbovit puţin
în mașină, înainte de a porni spre casă. Acum era singur,
numai el și gândurile sale.
,,Ce-mi veni să-i ofer, așa, batista?! Întrebare pusă, dar
fără răspuns. Încă…
*
Decembrie, e o lună mai friguroasă și mai tristă, gândea
profesorul. ,,Te uită cum ninge decembrie”, scria Bacovia
privind pe fereastra casuţei de pe strada aceea tristă
din Bacăul de altă dată. A văzut-o și el într-o toamnă, plină
de melancolii. Mai lipsea ploaia și liniștea tristeţilor autumnale
din cauza larmei clasei de elevi care-l însoţea și-i
stricase plăcerea acelei întâlniri cu lumea bacoviană.
Era trist și pentru că mai trecuse un an. Un an din viaţa
lui, aceeași, monotonă, liniară, între școală, casă și, din
când în când câte o evadare la masa de bridge sau cufundat
în lectura unei cărţi bune. Și câte nu-și propusese să
facă în anul care, de fiecare dată bătea la ușă?
La început de decembrie se născuse unicul său fiu,
Nicu. Chiar de Sfântul Niculae. L-a considerat cea mai
importantă realizare, dar și izvor de necazuri și dureri.
A crescut repede si frumos. Plin de talente și promisiuni.
Olimpic la germană, mai ceva ca sașii noștri. S-a luat
după ei și a rămas în Germania, în RFG. Nicu acolo, iar
el aici, rămas și fără post. La catedră, apoi la editură, ca
să ajungă acum suplinitor la diverse școli și licee. Și parcă
nu ar fi fost de ajuns, tot în decembrie, în urmă cu un deceniu,
Nicu s-a prăpădit, prins într-o avalanșă, undeva în
munţii Bavariei. A aflat că l-au găsit abia în primăvară…
Și tot în decembrie, dar la sfârșit, i s-a dus și mama. Poate
de aceea îl prefera și înţelegea pe Bacovia, dar detesta ultima
lună din an.
Și totuși… În ultima zi de școală l-au procopsit de la
liceu cu cinci bilete la teatru. La ,,Bulandra”, un spectacol
pe care și-l dorea: ,,Hamlet”, în interpretarea lui Caramitru.
Toată lumea era în febra pregătirilor pentru sărbătorile
de sfârșit de an. A vrut să meargă cu Otilia, dar l-a refuzat
categoric. Avea încheiere de lună, și de an la fabrică!
O pereche din clasa a XII-a B, i-au luat doua bilete. Alţii
doar promisiuni. Așa i-a venit ideea să le ofere celor două,
ca dar de Crăciun.
Era vineri seara. Mai erau cinci zile până la Crăciun și
doar una până la sfârșitul anului școlar. De fapt mediile
le încheiase. Mâine a mai rămas doar consiliul pedagogic,
pentru bilanţ și notele la purtare.
Stătea în holul teatrului. Ieșea din când în când afară.
Era frig pătrunzător, totul, în așteptarea zăpezii, care
să mai acopere tristeţile și cenușiul toamnei rătăcite în
sfârșit de an. Parcul din faţa, grădina Icoanei, era în beznă.
Câte un bec clipocea de-a lungul străzii principale.
Privea in direcţia liceului (înainte ,Domniţa Bălașa”, azi
,,Zoe Kosmodemianskaia”), încercând să le vadă pe cele
două invitate: Mihaela și Magda. Au ajuns printre ultimele,
spre ciuda sa; ,,Ce m-a apucat să le invit?!” sala era
plină. Au rămas cu paltoanele pe ei, în sala mai rece ca
afară, încălzită doar de respiraţia spectatorilor și transpiraţia
actorilor.
Spectacol lung, dar captivant. De aproape cinci ore!
Au ieșit pe hol, în pauză, ca să se mai dezmorţească și să
schimbe impresii. Spre surprinderea sa, doamna era iubitoare
de teatru. Mergea adesea. Mai mult ca el. Asta l-a
intrigat și făcut curios. Avea și opinii proprii, mai mult de
bun simţ decât documentate. ,,Și inginerele preferă teatrul,
i-a spus ea cu un ușor ton ironic. Poate fi o completare,
un hobby?... Trebuia să recunoască faptul că, deși
venea săptămânal la el în casă, de doua luni, nu știa mai
nimic despre doamna Dănilă. Doar că e mătușa elevei și
sunt din zona Vrancei! Că e ingineră la o întreprindere
sau laborator și locuiesc în cartierul Militari. A încercat o
dată să o tragă de limbă pe elevă, dar aceasta s-a eschivat,
spunându-i brusc: ,,Să o întrebaţi personal”… Și n-a mai
îndrăznit, sau a uitat.
,,Are dreptate, Hamlet, să fie trist și melancolic, ca
mulţi din noi, ca mulţi din noi, interveni profesorul în
discuţia din pauză. Și că e ceva putred în Danemarca…
Și nu numai! Ea a zâmbit și atât. Apoi a schimbat subiectul.
De ce vă miră că merg des la teatru?! E o lume aparte,
unde privesc, judec și mă simt mai bine! Spre deosebire
de o simplă lectură, aici, la teatru, văd și simt la fel cu cei
din jur, chiar dacă nu ne-o mărturisim. Dar, suntem solidari!
Noi între noi, prin jocul actorilor, spusele autorului
și intenţiile regizorului… Grecii, vorbeau de chatarsis!...”
,,Ca să vezi ce zace într-o necunoscută?, își spuse pentru
sine… Soneria le-a întrerupt dialogul… Au urmat
cele ale personajelor lui Shakespeare. Apoi, aplauze, aplauze
și câteva flori oferite pe scenă (ca un ring de box), dar
atât de intimă.
Afară, surpriză… Parcă un regizor, ori un spiriduș șugubăţ,
a pornit să cearnă, ca dintr-o sită fermecată, petale
de fulgi de nea. Mari, diafani, jucăuși…era ca într-o poveste
de iarnă spusă pentru copii cuminţi. Priveau în sus
așteptând sărutul suav al fulgilor. Pe crengile parcului, pe
cele al tufelor și speteaza celor câteva bănci, pe alei, s-a
așternut puful alb al primei zăpezi, atât de așteptate și binecuvântate.
Până atunci doar încercase, iar lapoviţa era
o sperietoare ursuză.
Aurel detesta iarna pentru că îi luase fiul și mama, dar
hoinăreala fulgilor l-a îmbunat. Magda l-a prins de mână
și l-a tras pe alee, cu câţiva pași grăbiţi de parcă vroia să-și
ia zborul împreună cu fluturașii aceea albi neastâmpăraţi.
S-a oprit brusc, s-a aplecat, culegând un pumn de zăpadă
și aruncându-l în faţa Mihaelei. Apoi un altul, repede,
l-a trimis în direcţia profesorului. Chiuia și râdea. Pata
albă a decolorat paltonul gri al profesorului. Mihaela s-a
prins în joc și a trimis câteva proiectile fetei. Apoi, s-a întors
brusc și a aruncat un bulgăre spre profesor: Prinde-l!
L-a prins în plină figură. Mihaela s-a oprit, a pus mâinile
în șold și nu știa cum să reacţioneze. Arăta așa de surprins,
de dezarmat, că a pufnit-o, fără să vrea râsul… Asta
l-a înfuriat o clipă, dar văzându-le voia bună, s-a molipsit.
,,Lasă că vă arăt eu vouă, ștrengăriţelor!” Și s-a repezit
spre ele. Magda a fost mai iute de picior, dar Mihaela s-a
predat. S-a așezat pe prima bancă și aștepta pedeapsa. El
i-a luat amândouă mâinile și a ajutat-o să se ridice. Erau
faţă în faţă. Ea îl privea cu un amestec de rugă, înţelegere,
dar provocator. Atunci el, i-a trecut mana sa udă și rece
peste obrazul îmbujorat, a fixat-o cu privirea, i-a strâns
cu putere degetele în mâinile sale puternice, apoi, brusc,
a tras-o spre el și i-a zdrobit buzele cu un sărut prelung. A
cuprins-o și l-a cuprins. Clipe, secunde, minute…?! S-au
44 HYPERION Beletristica