citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

supranumit-o agenții PR din perioada elisabetană. E
un capitol doar în aparență descriptiv și analitic. E multă
psihologie în el și un teribil control al complexelor și
tentațiilor. Imaginea din portretele reginei Angliei controlează
psihologia poporului, diplomaților din țările
care o interesează, din țările dușmane, apoi și nu în ultimul
rând, nobilimea europeană, Biserica, explorarea
Lumii Noi și piratarea unor surse noi de bogăție. Am
evocat aceste portrete nu pentru a vorbi despre costume,
bijuterii și simboluri ci ca să arăt ce înseamnă autocontrolul
și controlul imaginii, gerontofobia, care macină
puterea, indiferent de secol. Am făcut un salt enorm
prezentând tot în Maxilarul inferior portretul îndrăgit
al Anei de România cu ceasul cu subțirea curelușă
de piele la mână. Și chiar atunci când am evocat palate,
sensul a fost mai presus de opulență, căutând arta,
gustul, aristocrația de sânge, patrimoniul. Pentru unii
enumerarea titlurilor de regi, regine și principese a fost
oțioasă. Și mie mi-a fost greu să le găsesc în arhive, în
Almanahul Gotha. Acum 20 de ani nu exista Wikipedia.
Eu cred că dacă un țăran se prezenta pe vremuri drept
Ion al lui Ion al lui Gheorghe, al lui Vasile din deal șamd,
acest arbore genealogic, spus pe nerăsuflate, avea sens.
Prea ne imaginăm azi că suntem singuri pe lume, prea
continuăm moștenirea comunismului, a identității fără
mamă, fără tată. Majoritatea cititorilor mi-au mulțumit
că le-am dat identitatea completă a personajelor știind
că am făcut-o cu sens și de dragul lor. Cum să știi despre
ce Marie d’Orleans este vorba, fără recursul la genealogii
și titluri!! E așa de ușor pentru mine să scriu și
am o imaginație debordantă, pe care toți arborii genealogici
mi-au pus-o în carantină. Numai cine nu a căutat
acte prin arhive și n-a avut procese în România poate
considera informația dusă până în pânzele albe ca un
lucru parazitar.
A.R.: Libertatea scrisului față de cronologie generează autonomia
și imprevizibilul din cărțile dvs. Documentele
cele mai necunoscute și spectaculoase își așteaptă rândul,
dovadă că sunt integrate majoritar în „Scara leilor”
...Povestiți o mulțime de lucruri pe care le-ați trăit, vă
plimbați cititorii prin palate și muzee, prin grădina copilăriei
dvs. de la Băneasa și cartierul Domenii, povestiți
povestea porumbeilor pe care v-a spus-o o prietenă din
Venezuela. Scriitoarea le face pe documente uneori să
aștepte. Istoricul le-ar fi scos din mânecă precum un AS.
D.U.: Știu că i-am surprins total pe cititorii cu tabieturi, pe
critici mai ales, dar și pe amatorii de picanterii biografice,
prin felul în care am ieșit din matca acelui canal
artificial și comod prin care curge memoria, așa cum
ne-am obișnuit din jurnale, multe contrafăcute, și din
memorialistica egolatră. Scrisul la persoana întâi care
exhibă experiența autorului, multă-puțină. Toată acea
penibilă sforțare în fața paginii albe. Ce să mai spun de
paranoia eului umflat ca broasca din fabula lui Jean de
La Fontaine care se visează elefant. Subiectivitatea înrămată
în amintiri de la vârste diferite. Galeria autoportretelor,
ca temă cu variațiuni a unui Bildungsroman
despre suveniruri. Sau revanșa pe care ți-o iei după
moarte împotriva tuturor.
A.R.: O carte precum aceea a lui Adrian Marino face parte
din ultima categorie?
D.U.: Da și Nu. Dar pentru că l-am cunoscut pe Adrian Marino,
cu care m-am văzut la sfârșitul anilor ’70 și în anii
’80, când venea prin București, știu sigur că așa gândea
despre cei pe care i-a evocat în cartea lui de memorii.
Cartea lui, decretată de mulți cititori ai ei, cartea anului,
nu mi se pare doar o revanșă post mortem. Adrian
Marino i-a lăsat pe contemporanii lui să înțeleagă limpede
ceea ce credea despre ei. Avea în marea majoritate
dreptate. Dar mie mi-a fost greu să-l mai văd, chiar
dacă mă lăuda, pentru că fiind extrem de cultivat, speculativ
și inteligent, nu era și un om modest, mai smerit.
Mai relaxat. Mă plictisesc personalitățile încrâncenate,
care înaintează prin lume bătându-și la infinit propriile
clopote. Sau care trăiesc cu discipolii la oblânc ori în
spinare, precum vânătorii cu iepurii și rațele doborâte.
De aceea i-am preferat pe Paleologu, pe Șora, pe Steinhardt,
pe Solomon Marcus, pe Alice Voinescu...
A.R.: De ce crezi că lumea a catalogat cărțile dvs. ca fiind
cărți totale?
D.U.: Memorialistica mea aduce în prim plan mai multe
memorii. Ceea ce a condus la ideea că am scris un roman
sau o carte totală, prin smulgerea textului din fragmentarismul
solipsist. Am rupt firul amintirilor mele
și am inclus dialoguri ample cu Majestățile Lor, regele
Mihai și regina Ana, cu Ili Macici, soția generalului Macici.
În aceste dialoguri am găsit cu mult mai multe răspunsuri
la întrebările mele decât în jurnalele mele care
pot să aștepte sau să funcționeze ca un generator de noi
volume, când va fi să fie. Am jurnale cu Emil Cioran,
dinainte să-l cunosc, în timp ce-l citeam de pe xeroxuri
ori volume obținute cu greu de la sârbii care veneau
la București și prieteni din Franța. Am jurnale din timpul
în care citeam Kierkegaard, inclusiv Jurnalul lui în
mai multe volume. Am jurnale din vremea când citeam
jurnalele lui Anais Nin cu care Sorin Titel era convins
că semănam...Fiecare din noi avem obsesiile noastre.
Ale mele sunt legate de istorie, de familie, de proprietatea
spirituală și materială. De construcție. De libertatea
de a fi diferit de ceilalți. De a fi și a avea, în sensul celor
scrise de Mihai Șora.
A.R.: Istoria adusă în prim plan nu împinge omul în plan
secund?
D.U.: Unele scriitoare sunt preocupate de orgasm, numărul
iubiților paraleli cu soțul și de zestrea acuplărilor
din memorie. Există cărți mari ale obsesiilor sexuale,
ale iubirilor împlinite și neîmplinite. Le știm. Voi povesti
în memorii sau voi scrie în romane și despre trăirea
iubirii mistuitoare. Pe mine mă interesează acum
oamenii și felul lor de a reacționa la istorie, putere, la
dictatură. Fie ea și numai dictatura modei sau a prietenilor
cu care ne vedem. De pildă m-am tot întrebat de
ce un unchi al meu prin alianță, în vremea când eram
soția lui Paul Drogeanu, a fost primul general român
condamnat la moarte în primul proces judecat de Tribunalul
Poporului, în 22 mai 1945. A fost comandantul
Armatei 1, general de corp de armată, unul dintre
cei trei generali români care apar pe Tabloul Pacei/Păcii
despre care povestesc pe îndelete în Scara leilor. Macici
a fost condamnat la moarte cu un an înainte să fie
judecat procesul lui Antonescu. Cu un an înainte de
sentința de condamnare la moarte, rămasă definitivă în
Invitatul revistei HYPERION 5