citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

parcă în perpetuă evanescenţă, dându-ţi impresia că
ești un mare norocos, un ales, că ai sosit în ultimul
moment pentru a le mai putea vedea. În curând se vor
retrage! Vor dispărea! Totul va fi altfel! Pe aceste locuri
va rămâne numai aerul, care va păstra niște forme ciudate,
imposibil de înţeles.
Să iau imagini! De parcă aș fi intrat în acest spaţiu
prin intermediul aparatului foto. Deși bidimensională,
fotografia este o poartă spre multe alte dimensiuni. Niciodată
nu mi s-a părut o artă în sensul obișnuit nouă
al cuvântului, ci o știinţă aproape misterioasă, ocultă,
de a capta realităţi paralele, lumi care în realitate nu ne
aparţin. Este capacitatea de a schimba apartenenţele,
stăpânii. Ca și cum am desfolia un strat al existenţei,
dar numai cel care consimte să devină al nostru. Fotografiind,
învăţ să văd. Devin un văzător de profesie.
Și aduc ofrandă lumii ceea ce am văzut. Nu-i nimic
că sunt în trecere. Atât timp cât am fotografii, câștig o
grandoare de stăpân incontestabil, îmi însușesc luxul
de proprietar.
Pe Sacromonte era plin de lume, comercianţi și turiști.
Mai ales francezi. Tocmai îmi era dor de limba
franceză și dorinţa mi s-a îndeplinit. Silabele cantabile
nu erau depășite decît de sunetele săltăreţe, cristaline
ale castanietelor. O femeie spaniolă destul de în
vârstă, extrem de corpolentă, dar cu un farmec aparte,
încerca să le vândă. Era înconjurată de cutii și cutiuţe
pline cu astfel de instrumente muzicale, toate din
lemn maro închis ca mahonul sau bej. M-a îmbrobodit
să cumpăr și eu, dar nu m-am lăsat. Poate că ar fi
fost bine să am un asemenea suvenir, nu știu... Cred
că m-am temut de nostalgii prea mari. Bătrâna mi-a
arătat: trebuie sa baţi tactul de patru ori cu o mână
și o singură dată cu cealaltă; iar de patru ori și iar o
singură dată. Ei îi reușea bine. Sunetele acelea înalte
și limpezi cucereau muntele. Niște femei musulmane
s-au apropiat, curioase. Atît le-a trebuit! Spaniola m-a
uitat cu desăvîrșire, de parcă aș fi încetat să exist, și s-a
întors cu totul spre ele. Aceeași muncă de convingere,
aceeași demonstraţie, același repertoriu. Persuasiunea
întruchipată! Musulmana a cedat. Cumpără castaniete!
La ce-i vor folosi? Mi-am imaginat viaţa ei tăcută și
supusă, sau cel puțin una căreia noi, europenii, îi atribuim
un tipar prestabilit, evident pe un alt palier decât
a soţului, el unic, ea nu. În schimb, are castaniete.
Poate cînta din ele când e singură acasă și i se face dor
de Granada.
Lumina coboară în valuri, mă toropește. O respir
cu prudenţă, nu-mi vine să cred. De unde atâta lumină?
E deja seară! Vârfurile înzăpezite din Sierra Nevada
par neverosimile, niște excrescenţe ale aerului. Numai
eu mă aflu într-o lume iremediabil luminoasă sau
toţi oamenii simt la fel?
M-am uitat în jur. Priviri circulare, lumi circulare,
repetitive... Am contemplat pentru ultima oară împrejurimile.
Oamenii au devenit minusculi, de parcă aș
fi încetat să mai fiu prezentă aici. Se întorc spre mine
cu aceeași seninătate exaltată, dar sunt prea mici. O
piele de crocodil flutură în vânt! E o capcană! Nu ar
fi trebuit să fiu aici! Un fluviu uriaș inundă totul! Dar
nu… E pelerina unei doamne. Alta decât vânzătoarea
de castaniete.
Lorca a spus că Granada este ca o poveste a ceea
ce s-a petrecut în Sevilla. Și că diminutivele definesc
orașul, limitând totul, inclusiv acţiunea. Mie nu mi se
pare. Granada, o poveste? Nu am văzut în viaţa mea
nimic mai real. Și diminutive în atâta grandoare?! În
apusul complicat, gigantic al acestei seri?!
M-am întors pe același drum, să nu mă rătăcesc.
Parcurs invers, părea cu totul altul. Lumina bătea dintr-un
unghi diferit, strălucirile erau mai dramatice,
ochii oamenilor căutau în pământ. Legătura cu solul
pare nesigură aici, aerul parcă te ia pe sus, te înalţă
într-o lume la care ai visat dintotdeauna, fără speranţă.
Și acum se întîmplă! Eram singură printre oameni, dar
uitasem asta.
Am ajuns în „Paseo de los Tristes“. Hm... special
construită pentru mine. Este pe marginea râului
Darro, secat aproape complet. Un fel de alee minunată
și melancolică, pe care se plimbă oamenii străfulgeraţi
de iubire. Sau poate că nu. Soarele e cel care face legile
aici. Oamenii sunt topiţi de căldură. Am impresia, uitându-mă
în jur, că femeile interpretează un rol și că
nu sunt reale. Parcă ar fi absente din viaţă și prea măslinii.
Par pictate sau închipuite de cineva. Un Dumnezeu
expresionist le-a dat prea multă culoare, le-a făcut
revoltător de frumoase, ireal de sumbre. De ce nu? În
felul acesta au fost visate de părinţii lor hispanici, înainte
de a se naște. Și au rămas un vis, fără acces la viaţă.
Bărbaţii au o răutate imprimată pe figură, de asta
nici nu mă uit la ei, ci prin ei, mai departe, spre clădirile
minunate, spre străzile șerpești, spre atmosfera de
sărbătoare și de vis premonitoriu care trebuie să fi fost
cândva aici. Acum totul e doar turism, nimic autentic,
am această impresie care brusc mă copleșește, mă
dezorientează.
(Sau poate oboseala drumului își spune cuvântul?
Distanţa de patru ore s-a transformat în
cinci, mi-a fost și rău... Dar m-am odihnit cu capul
pe... 1 kg de roșii! Aveam și alte lucruri în rucsac,
însă numai la roșii îmi era gândul. Mă întrebam
ce bulion imi iese mie până la Granada? Au rezistat,
pentru că erau necoapte. Și eu am rezistat.)
Clădirile vorbesc mai mult decât oamenii. Puţinele
lucruri minunate care au mai rămas sunt cu adevărat
memorabile. E frumoasă Granada, îmi pare rău că nu
pot s-o iau cu mine, la plecare. Dar poate că o iau. Am
fotografii. Nu întâmplător primitivii se temeau să fie
pozaţi. Înţeleseseră ceva. Eu simt că aparatul foto îmi
dă o putere pe care altfel nu aș avea-o: aceea de a confisca
timpul, de a secţiona imaginile. Sunt cineva.
Soarele strălucește puternic, deși la apus, totul e
acoperit cu o lumină strașnică, bărbaţii și femeile își
lipesc umerii, într-un început de dragoste. Îmi amintesc
brusc că pământul se rotește. Mă îndrept spre camera
mea.
Jurnal HYPERION 75