citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Liniile unificatoare ale poeziei generaţiei anunţate de
“buzduganul” Labiş se grefează pe ceea ce foarte mulţi critici
literari au numit căutarea “lirismului pur”, în contextul trăirii
unei nevoi acute de părăsire a festivismului proletcultist şi de
întoarcere la izvoarele autentice ale poeziei, la idee, la „regăsirea
din interior a lirismului” (Petru Poantă [6] ).
Poetica neomodernismului poate fi prezentată prin câteva
elemente structurale şi lingvistice distinctive. Tendinţele
dominante sunt înţelegerea (şi tratarea) poeziei ca o stare
lirică, expresie metaforică a trăirilor profunde ale conştientului
şi chiar ale subconştientului, crearea unor imagini artistice
orientate pe subiectivitate, pe reflecţii filosofice, sau pe jocul
verbal. Limbajul poeziei neomoderniste tinde spre autoreferenţialitate;
el este ambiguu, deseori abstract, dar şi sugestiv
şi expresiv, această din urmă calitate fiind generată de structuri
fonetice, lexicale şi stilistice aparte.
Inovaţiile de natură lingvistică au fost şocante pentru linia
poeziei de la acea dată, ele venind poate ca o transpunere
din planul realităţii socio – politice (dar şi existenţiale) a dorinţei
de eliberare de sub dictatura conformismului, a constrângerilor
la care era supus insul (dar şi fiinţa poetică, eul liric).
Sigur, ele pot fi văzute şi ca influenţe ale avangardismului românesc
şi ale postmodernismului occidental (sau – de ce nu?
– ca o evoluţie firească a poeticului).
Ecaterina Mihăilă tratează pe larg aspectul limbajul poeziei
româneşti din perioada neomodernă, analizând nivelele de
suprafaţă şi de adâncime ale textelor poetice luate ca reper şi
evidenţiind “libertatea în versificaţie, inovaţia, ingeniozitatea
grafică şi nonconformismul ortografic” al autorilor publicaţi
între anii 1960- 1980 [7] .
Astfel, se poate vorbi despre un prim şoc pe care cititorul
îl are la o lectură a poeziei neomoderniste, acela grafic: dezordinea
sub acest aspect rezultă din alternarea versurilor lungi
cu cele scurte, sau din spaţierea mai largă după unele cuvinte
sau strofe, despărţirea în silabe a ultimelor cuvinte din text (ca
în creaţia extrem de originalilor – din acest punct de vedere
- Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Constantin
Abăluţă, Cezar Baltag şi alţii). Exemplificăm cu un fragment
din Lupta inimii cu sângele (IV), de Nichita Stănescu:
„Inima mea învinge sângele meu.
Sângele meu cotropeşte inima mea
şi-apoi
inima mea alungă sângele meu. […]
Singura pradă e viaţa mea,
da.”
Sensurile profunde ale unui poem filozofico-religios sunt
evidenţiate de autorul Epifaniei printr-un mod original: aranjarea
aparte a versurilor (interior – exterior) - aparent o joacă,
în esenţă revelatoare de semnificaţie:
EPIFANIA
II
apă
şi duh
sânge
şi apă
cuvânt
şi viaţă
6. Apud Iulian Boldea, Neomodernismul poetic românesc, în Observator
cultural, nr 487 din 13.08.2009
7. Apud George Bădărău, op. cit, p.60
ZIUA ORBITOARE
I
viaţa
acoperind totul
viaţă
viaţă
viaţă
Cuvânt
văz-duh
marginile lumii, pocal, spumegând
loc
al jertfei
II
viaţă
totul descoperind
până la rădăcinile gândului
până la ascunzişurile faptei
până la şarpele veghind
în jurul inimii, mai jos de gânduri
cine
vinovat
n-ar cere pămânului
să-l ascundă de faţa
focului
întunecat
grâu între pietrele morii
strugure zdrobit în teasc
cerul va arde
în mâna
desăvârşirii
bucuraţi-vă
inimi de prunci
până la suflet
se va vedea [8]
Din punct de vedere ortografic şi al punctuaţiei, deseori
regulile sunt eludate prin diverse moduri, de la folosirea aleatorie
la suprimarea majusculelor (în special în opera lui Mircea
Ivănescu) şi a semnelor de punctuaţie, de la folosirea într-un
mod aparte a semnului exclamării (v. Cezar Baltag şi Cezar Ivănescu)
la utilizarea formelor “sunt”, “suntem”, “sunteţi”, în condiţiile
în care normele vremii impuseseră scrierea cu “î”.
La nivel sintagmatic, reputata cercetătoare identifică procedee
specifice, cum ar fi: funcţionalizarea poetică a articolului,
generarea de poeticitate de către unele funcţii semantice,
sau de punerea împreună a unor sintagme care în limbajul
comun sunt incompatibile, distorsionarea sintactică, folosirea
verbelor ilocuţionare capabile de a crea o iluzie ontologică,
aşa cum reuşeşte, de exemplu, Ioan Alexandru în poemul
Origine:
„La început a fost pustia / Şi în pustie era vânt / şi-n vânt ardea
ascuns cuvântul / şi în cuvânt era pământ. // Pământul nu
8. Daniel Turcea, Epifania (o cântare a treptelor), Editura C.R, 1978,
pp. 150, 176-178
Eminescu in aeternum HYPERION 103