citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

ușier. Abia ușierul a fost cel care, fără ca măcar să arunce
o privire pe foaie, cine știe câte asemenea foi o fi văzut la
viaţa lui, în ziua aceea se trezise cu faţa la perete și, când
i-a văzut pe ţărănoii ăștia doi, pe deasupra și cam aroganţi
– „Vrem să-l vedem pe Rossoni!” –, cine știe ce i-o fi trecut
prin cap și și-o fi zis: „Le-arăt eu acuma ăstora doi mârlani
cum îi pun să stea smirnă, tre’ să-i fac să se târască”. Și apoi,
de unde să fi știut el că, la noi în familie, furia e un cusur
moștenit? Noi, însă, domnul meu, nu putem continua așa.
Trebuie să ne punem de acord. Eu n-am înţeles prea bine
de ce ai nevoie, însă dacă dumneata vrei să afli totul – detaliu
cu detaliu –, eu îţi pot spune, fiindcă n-am nimic de
ascuns după atâţia ani, iar tot ce-ţi spun e adevărul golgoluţ.
Dar pe asta n-o s-o mai isprăvim niciodată. Dacă
dumneata vrei să-ţi istorisesc povestea și să avem timp s-o
terminăm, trebuie să sărim peste detaliile care nu contează.
Dacă eu îţi spun că au făcut un lucru, atunci au făcut
un lucru și cu asta basta, trebuie să mă crezi, dacă nu, mai
bine o lăsăm baltă. Eu nu născocesc nimic. Cel mult, se
poate să-mi amintesc greșit.
Oricum, ca să știi de-acum înainte, bunicul meu și cu
Rossoni au făcut închisoare împreună pe când erau încă
roșii și socialiști, la Copparo, în 1904, anul în care s-a născut
și unchiul Adelchi, singurul care s-a născut în timp ce
tatăl nu era prezent. Sau, mai bine zis, bunicul nu fusese
prezent nici când s-au născut toţi ceilalţi. El, când o vedea
dimineaţa pe bunica cum se trezește și spune „Azi nu vin
la câmp”, după care începe să pună oale cu apă pe foc și să
scoată feţe de pernă, așternuturi și lenjerie curată, nici nu
mai aștepta ca nevasta să-i expedieze, unul câte unul, pe
toţi băieţii lor mai mici de mână cu fetiţele lor mai mari,
ci o întreba doar: „Ce zici, mă duc un pic să joc o partidă
de cărţi?”.
Ea: „Du-te, du-te”.
Iar el se ducea la cârciumă – ședea înăuntru, nu afară,
să nu care cumva să-i ajungă până acolo vreun zgomot – și
juca briscola și bea vin, până când, în prima parte a dupăamiezii,
unul din copii venea și-i spunea: „S-a născut”.
„Băiat sau fată?” întreba el. Acela îi spunea și atunci el se
ridica și se ducea să-l vadă.
Pe toţi i-a făcut ziua bunică-mea, pe nici unul noaptea,
fiindcă noaptea cârciuma era închisă. Și pe toţi acasă, fără
bunicu-meu pe capul ei. Pe toţi, în afară de unchiul Temistocle,
care era cel mai mare – primul – și încă nu avea
experienţă, n-a știut să recunoască semnele și la făcut la
câmp, în timp ce trudeau la scoaterea sfeclelor. I s-a rupt
apa în timp ce, cu cârligul, trăgea de zor ca să scoată una
mare, i s-a rupt apa cu sfecla aceea de zahăr jumătate afară
și jumătate înăuntru, exact ca și copilul, iar ea a zis: „Ce-i
asta?” și a lăsat sfecla așa, cu cârligul încă înfipt. „Mă iertaţi
o clipă”, a spus și, trecând câmpia, s-a dus spre șanţul
de scurgere, s-a așezat la umbra unui arbore și l-a scos la
iveală pe unchiul Temistocle. Celorlalte femei – fiindcă de
cum s-a înţeles situaţia, s-au adunat toate în jurul ei – le-a
zis: „Ah, altă dată o să rămân acasă” și, ridicându-se imediat,
voia să se întoarcă în mijlocul câmpului și să-și termine
de scos sfecla. Au izbutit s-o aducă acasă numai cu
pretextul că trebuia spălat copilul.
Pe atunci, oricum, stăteam la Codigoro. Nu știu de câţi
ani stăteam acolo, dar oricum, nu prea mulţi. Ai mei umblau.
Când ici, când colo, după cum găseam contractele
de arendare în parte. De unde anume era bunicul, nu știu
să-ţi spun. Venea oricum și el din sus de Pad, cu mult înainte
ca Padul să se despartă și să înceapă delta. Poate că familia
de origine venea chiar de pe lângă Modena sau de la
lângă Reggio Emilia. Se pare că aveau bani la început – așa
spuneau bătrânii –, aveau o situaţie materială bună, erau
morari. Un bunic sau un străbunic – nu știu dacă din partea
tatălui sau a mamei – se pare că a fost în Rusia cu Napoleon
și la întoarcere și-a făcut una din morile acelea de
apă, știi, pe bărcile acelea de ponton plutitoare care staţionau
pe Pad, iar apa, pe dedesubt, învârtea roata. Oamenii
aduceau grâul, iar ei își ţineau partea lor și așa făceau banii.
Apoi au tocat totul. Au cumpărat pământuri. Și le-au tocat
și pe acelea. Poate că niște afaceri nereușite, ori vreun fiu
destrăbălat, o revărsare a râului sau o aluviune care a luat
la vale totul – mori și avere –, iar bunicul meu și fratele
său, dar și tatăl și mama lor, au rămas rupţi în cur, fără nici
un căpătâi. Locuiau în niște căsoaie, colibe din vreascuri și
din crengi, care se numeau căsoaie numai pentru că erau
mari. Și s-au apucat s-o facă pe căruţașii, în sus și-n jos,
pe drumuri și prin sate. Și astfel, căruţaș fiind, bunicul a
cunoscut-o pe bunica, tot umblând încoace și încolo pe
drumurile din Marea asanare ferrareză, care, deși se numea
„ferrareză”, prindea și de dincolo de Pad, de-a lungul
deltei, în Polesine, care făcea parte din provincia Rovigo.
Asta n-am înţeles-o niciodată prea bine: poate că erau ferrarezi
banii pentru asanare, capitalurile și societăţile, sau
atunci când a început asanarea era încă provincia Ferrara.
Oricum, bunicul meu și fratele lui, dă-i și dă-i încoace și
încolo, trecând o dată și încă o dată prin părţile de pe lângă
Formignana, unde era un cătun care se numea Tresigallo
– nu era un oraș propriu-zis, ca acum, ci trei case în total
și o bisericuţă –, tot trecând iar și iar prin faţa unei căsuţe
izolate, o vedeau mereu pe fata asta frumoasă. Nu știu
dacă ţi-o amintești din fotografie – înaltă și mare ca un carabinier,
chiar și bătrână fiind – și cine știe cum o fi fost în
tinereţe, așa de brunetă cum era. Oricum, tot trecând pe
acolo, bunicul îi făcea complimente. Iar ea mai întâi roșea,
dar după aceea îi răspundea pe același ton. N-a dus niciodată
lipsă de răspuns. Dar și bunicul era un flăcău frumos
din înaltul căruţei; blond, cu fruntea lată, cu mustaţa deasă
și cu trabucul mereu în gură. Fraţii bunicii nu voiau: „Nare
nici un căpătâi”, îi spuneau. Și apoi: „Un căruţaș?”, ca și
cum ar fi zis muritor de foame.
Ei erau ţărani, lucrau pământul. Aveau și câteva ogoare
în proprietate, pe lângă pământurile arendate, și mai aveau
și animalele lor. Însă acei doi metri de pământ în proprietate
îi făceau să se simtă niște seniori, întocmai ca moșierii.
Aproape niște nobili, faţă de bunicu-meu. Și nu voiau să-și
murdărească mâinile. În schimb, sora lor a ajuns să prindă
drag de el – „Un trândav”, spuneau ei – și nu s-a mai putut
face nimic, l-a luat cum a vrut și atunci fraţii au acceptat și
și-au dat toată silinţa să-l facă și pe dânsul un ţăran priceput.
L-au învăţat chiar să citească și să scrie.
Eu nu voia, îi plăcea căruţa, caii, să umble pe drumuri
și să se oprească din când în când prin cârciumi. Dar îi
plăcea și femeia aceea, deși probabil că a înţeles imediat
că ea va fi la comandă. Îl respecta și îl adora, acea femeie
binecuvântată, și a continuat să râdă și să roșească și la bătrâneţe
atunci când el o privea în ochi într-un fel anume,
râzând pe sub mustaţă. Însă, ori de câte ori trebuia să se ia
o decizie, nu mai stătea să asculte pe nimeni, doar pe fraţii
Universalis HYPERION 135