citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Mai întâi vinul contopirii mi-l dăruie,
Apoi la beţie, încă un pocal pentru chinuri îmi dărui
Până când, învelit în apele plânsului în flăcările inimii,
drum colbăit mă făcui
Și vântului să mă spulbere mă dărui.
Trecea prin poezia universală, de la un autor la altul,
peste veacuri și locuri. Unele le știa pe dinafară, altele le
citea de pe o filă. Devenise chiar patetic, declamând dintr-un
poet brazilian:
,,Doamne râvnesc femeia care trece.
Spatele ei e ca o pajiște de crini
Șapte culori sălășluiesc în părul ei
Șapte nădejdi în gura ei fragedă
O, cât de gingașă ești, femeie ce treci,
Ce-mi saturi foamea și mă torturezi,
Înăuntru nopţilor, înăuntrul zilelor!
Simţurile tale sunt poezie.
Durerile tale melancolie.
Părul tău e iarba cea bună,
Răcoroasă și moale.
Frumoasele tale braţe sunt lebede line
Departe de vocile vântului,
Doamne, râvnesc femeia ce trece! „
Câteva studente și studenţi au aplaudat. Mihaelei i-au
dat lacrimile. Și-a amintit că i le-a recitat într-o seară,
acolo în munţii Vrancei, la Soveja, sub spuza de stele și
clar de lună.
A ieșit la pauză și a plecat. Nu mai era în stare să dea
ochii cu el. Nu s-ar mai fi putut controla. L-ar fi strâns în
braţe, așa ca la prima zăpadă ori când s-au revăzut pe trotuar
în Soveja.
*
A amânat revederea. El a căutat-o la telefon. Avea îngrijorare
în voce: de ce n-a dat nici un semn de viaţă? Nu
i-a plăcut cursul său? Un potop de nelămuriri, de întrebări.
S-au revăzut spre sfârșitul lui noiembrie. A așteptato
din nou în mașină, în preajma gurii de metrou. Era deja
noapte. Au stat de vorbă în obscuritatea interiorului mașinii,
tulburată doar de farurile iscoditoare ale altor mașini
care treceau. Și treceau, pentru că nu mai era nici un
fel de restricţie la consumul de benzină. Doar cea a preţurilor
care tocmai au fost liberalizate.
,,Aurele, dragul meu. Ce facem, încotro? Tu ai ajuns
să nu mai ţii cont de cei din jur. Îmi pare rău să-ţi spun,
orice femeie ar fi măgulită, fericită să aibă parte măcar
în jumătate din avalanșa de sentimente pe care le ai tu
pentru mine. Credeam că sunt doar în romane sau filme!
Dar, Aurele, dragul meu, să fim realiști, să privim în jur și
înainte. Avem fiecare o vârstă, câte o familie. Tu acum ai
revenit la catedra universitară care ţi-ai dorit-o de când
ai venit la studii în București. Și când nu te mai așteptai a
venit această fericită schimbare…
- Da, ai dreptate, dar adevărata schimbare sunt sentimentele,
iubirea noastră. Și trebuie să rămânem împreuna.
Asta mi-e ultima dorinţă și cea mai mare!
Vorbea și o mângâia. Avea ochii mari, frumoși, umezi
de emoţie. Îl privea, îl vedea cât a suferit nevăzând-o, neputând
să-i vorbească, să comunice cu ea direct.
- Hai să ne mai gândim. Să mai treacă ceva timp. Să
văd și eu ce va mai fi la mine acasă. Să nu ne pripim, să
bruscăm. Am văzut până acum doar partea plină a paharului.
Poate că am stat atât de puţin împreună. Viaţa de zi
cu zi, știi, e altceva. Ai să-mi spui că nu mai sunt probleme
de ,,morală socialistă”, ca până mai ieri. Dar e mai rău
acum, pentru că tu ești persoană publică, universitar, iar
gazetuţele astea care au apărut ca ciupercile după ploaie,
otrăvite, care abia așteaptă să titreze pe prima pagină:
Profesor universitar își lasă soţia, ajunsă șefă de fabrică,
după 35 de ani de căsătorie, pentru o piţipoancă cu 20 de
ani mai tânără! Și e de ajuns să arunce o gazetuţă bomba,
că alţii se reped să o preia și amplifice. Ca în celebra arie
a Calomniei! Nu ne trebuie nouă acum asemenea avalanșe
de lături! Te rog, Aurele, dragul meu, te implor, să nu
mai facem imprudenţe, să ne păstrăm așa cum ne știm. Să
savurăm clipele, ca aceasta, dar să ne ferim de reflectoare.
Să așteptăm un timp mai bun.
*
A venit din nou decembrie, dar fără bucuriile primei
zăpezi, cel puţin pentru ei doi. Mihaela și-a luat inima în
dinţi și a sunat la familia Mandache, ca să-i felicite pentru
Crăciun și Anul Nou. Bătrâna o așteptă. A lăsat-o să-și
spună urările, după care a continuat dânsa:
- Ascultă madam și nu închide până nu-ţi spun eu. Ai
venit în casa noastră ca o mironosiţă, o pisică miorlăită,
dar s-a dovedit că ești o fiară nesătulă. Te-am primit ca
pe o doamnă, dar te-ai dovedit a fi o viperă. Ai profitat de
prostia, de senilitatea acestui motan bătrân în călduri. Tu
l-ai provocat, i-ai distrus bătrâneţile, viaţa, tu știi cât e de
bolnav, iar tu ca o iepușoară în călduri mi-l călărești în
drum spre cimitir. Nerușinat-o. Vrei să distrugi o căsnicie
atât de lungă, curvo! Ce vrei de la dânsul? Bani, casă?!
E lefter, n-ai ce lua. Totul e lăsat de mine, cu acte, numai
pe numele Otiliei. Nu prin testament, ca să moșteniţi voi,
ci prin act de vânzare-cumpărare, numai între mine și fiica-mea.
El rămâne doar cu ce a venit, când l-am primit în
casă, în munca mea, putoare-o! N-o să-ţi fie ușor, hieno,
dar am eu grijă. Am un detectiv angajat care să vă urmărească
pas cu pas, ca să vă răcoriţi. Uită numărul acesta,
ocolește casa noastră, a mea și a Otiliei, uită-l pe prostul
de Aurel și să te văd pe năsălie chiar înaintea mea. Acum
poţi să închizi!
Mihaela a rămas mută, siderată. I-au venit în minte
doar spusele lui Aurel, că atunci când se înfurie, ce-i la
gura soacrei sale?!
A trecut în noul an chinuită, cu gândul la Aurel, prin
ce trece el, chinuit acasă, în ,,matriarhatul” său. S-a bucurat
doar, după ce a revenit la serviciu și a găsit o scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, cu o adresă oficială
pe plic: ,,Universitatea, Facultatea de Jurnalism, Secretariat.
În sfârșit vești, laconice, dar clare:
,,La mulţi ani Iubire! Ca de obicei tu ai avut dreptate.
Trebuie să mai așteptăm și să sperăm. Nu uita că rămân
același pentru tine. Nu uita. Ai grijă de tine.”
N-a semnat-o, nici nu era nevoie.
Soţul Mihaelei plecase din ministerul care se desfiinţate
și s-a lansat în afaceri, cu prietenii săi care lucraseră
în comerţ exterior. Acum comercializau pe cont propriu
și afacerile mergeau prosper în apele tot mai tulburi
ale tranziţiei. Căsnicia lor mergea mai departe, doar din
inerţie.
56 HYPERION Beletristica