citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

S-a întors și se uita circumspect la sacul uriaș, ca la
un obiect suspect, necunoscut, gata de orice: să ascundă
vreo jivină sau vreo bombă! Citise și auzise multe! Dar în
fond e la ușa lui. A dat să-l ridice, dar în zadar. Numai a
reusit să-l prăvale peste ușă, care s-a deschis singură. Cu
efort l-a târât în hol, se uita atent la stradă, la casele vecinilor,
că puteau vorbi, că i s-a lăsat ceva suspect?! Vreun
cadavru?, gândi el lugubru.
Ca să se lămurească, a dezlegat gura sacului. Din el
s-au dat de-a dura vre-o două duzini de cartofi. Apoi,
tăcere… S-a uitat atent, parcă temător… Nu-i venea a
crede… A tras cu putere de celălalt capăt al sacului, l-a
smuls, când pe dreapta, când pe stânga, până ce a ieșit la
iveală, întins pe hol, trupul unui porc. Da, un porc, fără
cap și picioare, (adidași, cum le spuneau oamenii, marfă
galantar!)
A rămas statuie. La orice se aștepta, dar la un porc întreg,
nu! Si-a acoperit gura cu palmele amândouă și pupilele
i se dilataseră de uimire. Mai primise el plocoane
pentru meditaţii, cum spunea el ironic, dar niciodată așa
ceva.
L-a scos din starea de uluire soacră-sa. Când a deschis
ușa, în primul moment a rămas și ea uimită. Dar și-a revenit
repede. S-a aplecat de șale și a mângâiat încet spinarea
animalului sacrificat, murmurând: ce cotletele, ce
jumări, ce șoric, ce minunăţie!... îl dezmierda ca pe un
prunc. După care, ridicându-se s-a răstit la ginere:
- Ce stai așa, ca Păcală-n târg? Hai să-l ducem în bucătărie,
să nu-l vadă careva… repejor, așa, încet… împinge…
gata, lasă-l, am eu grijă de ,,băieţel”… Uite, la el, ce
rumeior e?!. Ce Crăciun și An Nou o să avem?!
Profesorul n-avea grai, replică. Gândi că dânsa o fi tratat
cu mătușa fetei din Focșani, ploconul. Nu mai avea ce
face. Peste gura ei, peste comanda mamei Luiza, nu putea
trece. Mai ales pe așa vremuri de restriște?! Trebuia să-i
găsească fetei cu sacul, cu porcul (sau agregatul, cum a
văzut într-o scenetă la televizor cu Dem Rădulescu mai
săptămâna trecută), două ore săptămânal.
Seara când l-a sunat doamna Dănilă i-a propus să vină,
pentru început vineri la ora 18 pentru o primă verificare.
Doar ca să-și dea seama în ce stadiu se află și de unde să
înceapă. Era clar: eleva era acceptabilă! A avut dreptate,
babacul, a spus cu voce tare absolventa, Magda Drăgan.
La ora fixată, vineri erau deja în hol. Profesorul mai
avusese o elevă, dar una de ultimul an, care avea emoţii
la română, pregătindu-se totuși pentru Politehnică… Cât
i-a dat Magdei să răspundă la o sută de întrebări test, folosite
de el pentru a afla câtă carte știe Mihaela (așa a aflat
că acesta era numele mic, de botez, adică prenumele, nu
cum se scrie acum, a corectat-o el), a rămas la taifas, în
bucătărie cu mama-soacră. Ar fi putut vorbi și cu dânsul,
și-a spus în gând, mai ales că terminase de corectat un
rând de extemporale și dorea să mai iasă din de-ale școlii.
A ajuns să se plictisească de acel ritm cotidian, de monotonia
lui, de povara meditaţiilor, de orele anoste, de elevii
indiferenţi, de lumea grăbită și nervoasă, de tot mai frigul
iernii care bătea la ușă… și atâtea altele…
*
Magda Drăgan știa ceva carte, învăţase acasă la Focșani
dar nu reușea să sistematizeze. Avea memorie deajuns de
bună cum știa că au în general elevele, spre deosebire de
băieţi, mai superficiali și zurbagii. I-a fixat cele două zile pe
săptămână, luni dimineaţa de la 10 la 11, rupându-și astfel
din programul sau de ,,liber alese”, iar apoi joi după ora
17.30, când se întorcea de la școală. Fata n-a avut ce obiecta,
bucuroasă că a primit-o, plus că avea timp să mai hălăduiască
prin București, cât mătușa era la serviciu. Joi o aștepta
și mergeau împreună la profesor. Magda la lucru cu Aurel,
mătușa cu bătrâna la bucătărie. Câteodată li se mai alătura
și Otilia, când reușea să scape mai repede de la fabrică.
*
Penultima seară de noiembrie. Sărbătoarea Sfântului
Andrei. Nu știa ce i-a venit să le întrebe pe cele două (care
nu mai erau considerate musafire, ci de-ale casei), dacă
pregătesc vreo vrajă, vre-un eres, în acea noapte?! Magda
auzise de la colegele de liceu, câte ceva, toate dornice să-și
afle ,,ursitul”. Oare ce l-a apucat să le întâmpine cu o asemenea
întrebare?! Dar, mama Luiza, atât a așteptat ca să-i
povestească doamnei despre tinereţile ei…
Când au sosit era o seară mohorâtă rece, cu un vânt și
năvală de nori ameninţători, deși peste zi fusese limpede
și călduţ. Când s-a terminat ora de meditaţii și au deschis
ușa să plece, le-a izbit, o pală de ploaie rece, spălându-le
faţa, și făcându-le să scoată sunete de uimire. Erau îmbrăcate
în pardesie, dar fără umbrele.
- Aurele, ia bibiul și du fetele până la troleu sau metrou,
nu vezi ce vijelie s-a pornit?, sună ferm glasul mamei-soacre.
Dă-le și umbrela mea cea mare, că nu o ţine
așa vreme zi și noapte! Doar, acum, abia a început…
,,Avea dreptate melancolicul Bacovia să plângă asemenea
seară autumnală, umedă și friguroasă”, își spuse în
sine profesorul luându-și fulgarinul și cheile mașinii. Ordinul
mamei Luiza nu se discuta…
Doamna s-a așezat pe scaunul din faţă, de lângă șofer.
Picuri de ploaie îi acoperiseră rebel faţa și o luau la
vale spre bărbie. Se uita fascinat la ei, la obrazul luminat
ușor de beculeţul fixat lângă parbriz. Afară era încă beznă
și distingeau doar șiroaie, șiroaie ce contopeau fereastra
dreaptă, parcă vrând să găsească un locușor prin care să
se infiltreze iar peste tot, nu doar pe obraz. Învârti cheia în
contact și se auzi zgomotul surd al motorului. Continua să
privească obrazul femeii, conturul nasului, al buzei răsfirate
ușor spre bărbie. Duse automat mâna sub haină, unde
ţinea batista atent împăturită de fiecare dată, a extras-o
prompt și a îndreptat-o spre bărbie, de sub care i s-au prelins
primele picături. A întins și ea mâna, și-au atins ușor
degetele, cât batista a trecut de la el la ea. A plimbat ţesătura
fină peste obraz, de-o parte și de alta, apoi întorcânduse
încet spre el, privindu-l adânc, clipind apoi repede, și-a
mutat privirea spre bezna din faţă și diluviul de afară. I-a
înapoiat batista umezită, iar de data aceasta el i-a prins degetele
lungi și fine și i le-a reţinut în mâna sa, presându-le
ușor. I-a răspuns cu același gest, subtil, de mulţumire. Totul
a durat secunde, dar li s-au părut minute!
,,La naiba, ce-s puștan, s-a mustrat singur profesorul
și a apăsat pe pedală, a tras maneta, a aprins farurile și a
pornit-o brusc. Când a ajuns în staţia de troleu, stropii
de ploaie s-au metamorfozat subit în fulgi apoși care împodobeau
parbrizul, iar ștergătorul se plimba scrâșnind,
Beletristica HYPERION 43