citeste aici revista hyperion! - Stiri Botosani

Istrate sau nașterea poeziei: răstignire și concepţie imaculată,
Ion Stratan sau manualul fugii de lume, Marta Petreu
sau erototeca de cerneală, Justin Panţa sau metafizica
anodinului, Nicolae Popa sau poezia vieţii de după moarte,
Marian Drăghici sau teatrul cruzimii ludice, Echim
Vancea sau echimoterapie ș.a.m.d.
Vom comenta în continuare textele unor epigoni descoperiţi
ulterior, un prilej ca să răspundem totodată la câteva
întrebări vechi și totuși actuale: ce este poetul? ce
este actul poetic? ce rol mai joacă prozodia? există un filon
religios în poezia actuală? sacrul și profanul continuă
să coabiteze? cât de europeană este poezia română contemporană,
tematic și stilistic vorbind? ș.a.m.d.
Iată-l, de pildă, pe Miron Kiropol (n.1936, București)
și măștile sale dintr-un impunător repertoriu poetic: custode,
cantor și oficiant al vieţii și al morţii, emisar profetic
urbi et orbi, imnograf, aed elegiac, prerafaelit, eschatologic,
psalmist isihast, mesager al zeilor, apatrid supravieţuitor
al dezastrelor lumii, sacerdot al iluminărilor, menestrel
al Evangheliilor, orhestrator de sortilegii hipnotice,
muzicale, erotice, alexandrin oracular, totul subsumat
omului fragil, a cărui singură ispită e cerul și singură consolare,
poezia (aleasa inimii).
Descifrând viaţa, sursele și soarta poetului bântuit de
marea Creaţie și de mitologiile aferente, Miron Kiropol
are alonja ontologică de a scruta genealogia și heraldica
actului poetic întemeiat pe o arhaică imolare, pe o asceză
jerfelnică: „Zeul își încearcă repeziciunea arcului / Cu
bucăţi rupte din mine /Și în botul fiarelor le aruncă / Și
în gura oamenilor (…). Am insistat asupra acestui poet,
deoarece credem că este vorba de reabilitarea unui lirism
ancien style, un tip de descântec muzical și totodată metafizic,
un involucru de incantaţie, rugăciune și elegie.
Mesaje dramatice învârstate de lacrima stoică a stării
de fapt ne parvin într-o desăvârșită formă a melosului intraverbal
cu virtuţi aforistice. Reabilitarea prozodiei clasice
pe baza unei rarissime erudiţii poetice singularizează,
de pildă, versurile Venerei Antonescu, tot atâtea probe
de exorcism al suferinţei, singurătăţii și bruiajului istoric.
Dacă Ion Horea (n.1929, Petea de Câmpie, Mureș), retras
asemenea unui Spinoza să-și poliseze lentilele, cultivă
expresia spiritualistă (limbajul sacru la răscrucea cu cel
folcloric), Aurel Rău (n. 1930, Josenii Bîrgăului) se dedă
exerciţiilor de stil, de la antici până la deconstructiviști,
parcurgînd un ambitus al speciilor reunite, personalizându-le
interioritatea melodic și cromatic. Rigoare, melos,
desfătare multiplă de ritmuri și rime, dar și devotament
faţă de patria biografică și artistică și totodată un irepresibil
legământ cu poezia română și universală.
Necontenit pas de deux pe fundalul unei învăluitoare
regii muzicale, al jubilaţiei goliardice cuminţită prin
rugăciunea marianică, textele lui Adrian Popescu reabilitează
prozodia clasică, învăluind-o într-o tandră, ludică
ironie epigonică. Dincolo de voluptăţi prozodice și acorduri
polifonice, mereu acoperite de emoţie și de idee poetică,
Adrian Popescu își propune și atinge cel mai de sus
reper al raportării poetului la instanţa spirituală supremă,
cel al încredinţării vieţii Maicii Preacurate, Regina
Ancilla Dei, sinonim al Eclesiei intercesoare a Logosului
Învierii din pulberea Istoriei în Cartea Vieţii și a Poeziei
Universale. Întâlnirea cu Dumnezeu, departe de a fi
o idilă mimetică, este o încleștare agonistică pe viaţă și
pe moarte a omului religios cu opacitatea cuvintelor, id
est propria existenţă. Găsirea liniilor de fugă spre lumina
unei presimţite supraexistenţe, adevărul existenţei lui
Dumnezeu, înseamnă „limbajul condensat al imaginilor”,
probat cu prisosinţă de poezia Lidiei Stăniloae printr-o
perpetuă îngemănare de abstracţiuni și dileme spirituale
și sufletești cu sintagme din viaţa de zi cu zi și din peisajul
familiar al experienţei.
„Puterea iluziei” este în poezia lui Ion Chichere (1954
– 2005) unul și același lucru cu lumina amniotică a iubirii,
cu puterea iubirii care face din partenerii cuplului o
singură fiinţă încă nenăscută. Elogiul iluziei și al visului
poetic are puterea de a aboli regresiv timpul: „Când ne
iubim/ ni se topesc organele / într-o singură aură /întrun
singur embrion / timpul rămâne în urmă / ca un ecou
repetat din con în con / visul că suntem /este mai tare /
decât prezenţa / buzele noastre trecând prin noi / ating
absenţa”. Poetul are darul de a sculpta, de a formula memorabil
condiţia vremelnică a omului, căzut illo tempore
în păcat, și de-atunci alergător înspre moarte. Tot astfel,
închinându-se imnografic frumuseţii femeii, își reiterează
arta poetică dolcestilnovistă: „Dormi atât de frumos încât
/ pleopele tale nu despart / ci unesc / realitatea de vis
/ și fiinţa este întreagă / în două lumi deodată /ești ca un
cuvânt / care chiar în timp ce e scris / își este erată”. Ion
Chichere scrie cele mai frumoase poezii de iubire ale începutului
de mileniu , de iubire sacră și profană, mortală
și nemuritoare, exorcizând ca pe un duh injurios așa-zisul
pansexism autenticist, fracturisto-onanist, tot atâtea
pornoglumiţe semnate de indivizi psihotici și exhibiţioniști.
Scientist uneori, meditativ arborescent, invaziv, dar
și recules minimalist în religioase, dramatice incizii și
embleme, limbajul poetic al lui Cassian Maria Spiridon
lasă impresia unei autogenerări prin magie albă, dar nu
mai puţin provocatoare de surprize prozodice dublate de
un instinct al imaginii și al unei tensiuni muzicale lăuntrice,
infailibil.
Fericit să-și trăiască propriile poeme cu mult înainte
de a le fi scris, veritabile occasioni cum le numise Montale
(dovedit a fi totuși mai avar, mai algebric și parcă oleacă
ermetic în evocare) românul Ioan Flora (1950 Banatul
Sârbesc - 2005 București) face risipă de vorbire cu tâlc de
epos, acreditându-și talentul și faima de poet epic specializat
în ficţiuni, compoziţii și scenarii. El opune, așa
cum o făcuse și Gellu Naum, perversei idile lirice, bogatele
zăcăminte ale limbajului epic, gata să se detalieze în
enunţuri de proces-verbal. Alternând golurile și plinurile
în spirit deconstructiv, scriitura lui Ioan Flora refuză patetismul
și calofilia. Confesiunea, adesea fictivă, personalizează
și înţelepţește vertijul intertextual, inventarul semantic
delirant arătând cu degetul spre sminteala noastră
mimetică.
Sub vechea mască de om revoltat sau de înger căzut ,
poetul înstrăinat în chip de umbră onirică, are totuși puterea
și incisivitatea să arate cu degetul conspiraţia Răului,
destrămarea comunităţii și a comuniunii. Senzor
în nemântuită alertă, trăiește la cote maxime golirea de
sens a lumii desfigurate de stricăciune și ispite luciferiene.
Decăzut el însuși din graţia divină, falsul trubadur poate
juca în rolul falsului clovn, clevetitor cu stil și blazon:
Eseu HYPERION 151